La împlinirea venerabilei vârste de 102 ani, col (rtr) Vasile Adam, președintele de onoare al Asociației Veteranilor de Război „Peneș Curcanul” Vaslui, a fost felicitat de reprezentanții Consiliului Județean, Primăriei Vaslui, Centrului Militar Judetean și Asociației. „Noi eram învățați să ne iubim țara și să apărăm tradițiile neamului, de independență și suveranitate. Cu asta am plecat pe front”, spunea veteranul într-un interviu.
Vasile Adam se numără printre ultimii veterani de război din județul Vaslui rămași în viață. În evidențele asociației mai sunt doar 45 de veterani de război, dintre care doar 5 sunt cu vârsta de peste 100 de ani.
Vasile Adam a făcut parte din celebrul Detașament Păuliș, contribuind în perioada august-septembrie 1944, din postura de elev al Școlii de Subofițeri nr. 5 Radna, la anihilarea atacurilor armatei maghiare, îndeplinindu-și, astfel, misiunea cu sacrificiul multor vieți.
Cel care a lucrat 30 de ani la Asociația Veteranilor de Război „Peneș Curcanul” Vaslui se numără printre ultimii supraviețuitori ai „Detașamentului Păuliș”, care a pierdut în luptele pentru oprirea invaziei maghiare 10 ofiţeri, 10 subofiţeri, 148 de elevi şi 209 de soldaţi (morţi, răniţi şi dispăruţi), iar inamicul a avut pierderi de 919 militari morţi şi 387 prizonieri.
În 2014, pe când avea 92 de ani, col (rtr) Vasile Adam ne-a acordat un interviu, din care reproducem câteva fragmente.
Pentru tinerii de astăzi, veteranul de război spunea: „Să rămână în țară și să ducă mai departe idealurile noastre de unitate și reîntregire a țării, cum le-am dus și noi când eram tineri!”
„Noi eram învățați să ne iubim țara și să apărăm tradițiile neamului, de independență și suveranitate. Cu asta am plecat pe front”
„Eu sunt născut în Tanacu și am fost încorporat prima dată în Regimentul 25 Infanterie Vaslui. La 20 de ani, tocmai îi împlinisem. Acolo am primit primele instrucții. Apoi am urmat cursurile Școlii militare de subofițeri de rezervă infanterie din Rodna, județul Arad”
„Din actualul județ Vaslui au fost 10 elevi sergenți, ca la Războiul de Independență, cel din 1877. Atunci au fost nouă și cu sergentul 10. Din cei 10, în prezent am mai rămas doi: Ion Arhire și Vasile Adam”
„La încheierea armistițiului, pe 23 august 1944, semnat la 12 septembrie 1944, comandantul Școlii, colonelul Alexandru Popescu, a adunat unitatea și ne-a comunicat noul mers al războiului: ruperea de Germania hitleristă și alianța cu puterile aliate. În ultimele zile ale lunii august, cele două batalioane de elevi sergenți din anul II am început lichidarea ultimelor rămășițe ale trupelor hitleriste. Făceam parte din Batalionul II, compania VII, plutonul I și am luat parte la ocuparea și lichidarea trupelor inamice de la Ferma Ceala și aerodromul de la Arad. Am capturat o parte din avioane”
„Detașamentul nostru, care se numea ‹Păuliș› avea misiunea de a opri trupele hortyste, Brigada I din Budapesta, care intrase în țară prin Defileul Mureșului, de la Arad spre Deva, pentru a ocupa Aradul. Detașamentul a intrat în dispozitiv de luptă: Compania a V-a în linia întâi și Compania a VII-a în linia a doua. Grupa I din Compania a VII-a, în care eram și eu, era în completare la flancul stâng al Companiei V, unde aveam în supraveghere 3 kilometri până în apele Mureșului. Am luat parte la oprirea celor 14-15 atacuri ale inamicului”
„Deviza Detașamentului nostru era ‘Nici pe aici nu se trece!’, precum în Primul Război Mondial. Știți? …Și nu s-a trecut! Toate asalturile au fost respinse”, când spune asta privirea îi este înainte, iar bărbia dreaptă. Dar vine momentul în care capul i se pleacă: „Dar am avut multe pierderi: Căpitanul Fătu, doi ofițeri, subofițeri și 47 de elevi sergenți, care își dorm acum somnul de veci în cimitirul din orașul Rodna”
„Trăiam prin tranșee, șanțuri, gropi, cu avioane deasupra capului, mereu gata de luptă”
„Sunt bucuros că am avut și eu o contribuție ca Ardealul să fie românesc. Am reușit să alungăm dușmanii din țară și să întregim națiunea română”
Multă, multă sănătate și viață cât mai lungă!
Citind despre gândurile domnului colonel, care definesc extraordinar arhitectura spiritului românesc – întregire, neatârnare, dreptate – nu poți să nu remarci fantastica transformare a bărbatului-combatant de azi (desigur, fără să generalizez), incapabil să-și apere propria familie, darămite o țară! Paisie Aghiorîtul spunea că-n vremea noastră, cei viguroși în mentalitate sunt rari, iar în cazul declanșării unui război, citez: „unii vor muri de frică, iar alții vor muri pe drum din pricina ostenelii, pentru că s-au obișnuit cu traiul bun.” Nu știu în ce măsură s-au obișnuit cu traiul bun, dar ceea ce cunosc, cu siguranță, este lipsa devotamentului față de patrie și mai ales lipsa conștiinței, a îndatoririi de onoare. Patriotismul NU se învață, ci se simte! Îl ai sau nu, dar în niciun caz nu-l poți dobândi nici prin studiu și nici transmis sistematic de către alții.
Gh. Asachi spunea cândva: „Acela nu este patriot care n-a învățat a fi folositor obștei, care n-a purtat cerul pe pieptul său și care n-a simțit plăcerea de-a fi binefăcător pentru mulți, chiar cu prețul sacrificiului său”. În zilele actuale, când omul a ajuns doar pentru sine, gândind prin prisma intereselor și a sentimentelor personale, devine foarte dificil (dacă nu imposibil) să trăiască „prin tranșee, șanțuri și gropi, cu avioane deasupra capului” și mai ales să fie „mereu gata de luptă”. Nu poți decât să te înclini la glasul DIN TRECUT al României eterne!