Noi vă dorim să nu aveți parte de ele, mai ales pentru că măștile de priveghi, așa cum spunea pe la 1750 mitropolitul Iacov Putneanul sunt „lucrătura Diavolului”. Acesta amenința cu caterisirea pe preoții care vor merge în casele „la care mort să vor face jocuri, chiote și altele; să nu-l prohodiți, nici să-l îngropați, că acestea sânt lucrurile Satanii, care să fac spre amăgirea și piarderea sufletelor celor ce privesc și spre îngreoirea celui răposat”.
„Mereoarele” se numește ultima publicație realizata de Centru Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, din care puteți afla multe despre aceste obiceiuri vechi păgânești. Studiul este realizat de Lucian Valeriu Lefter, etnolog din cadrul centrului, neobosit cercetător al tradițiilor de pe meleagurile noastre. Măștile de priveghi fac parte din riturile funerare străvechi, cu jocurile de priveghi performate în preajma mortului, în cele trei seri când mai rămâne în casă, înainte de plecarea pe ultimul drum.
Jocurile de priveghi de la noi seamănă cu cele amerindiene
Etnologul vasluian ajunge la o concluzie absolut halucinantă: jocurile noastre de priveghi seamănă mult cu cele ale indienilor, populațiiilor native din America: „Despre vechimea acestor obiceiuri putem avea o idee dacă alăturăm practici similare din locuri depărtate ale mapamondului. În 1930, antropologul Rafael Karsten a publicat un studio despre jocurile rituale ale amerindienilor, Ceremonial Games of the South American Indians, în care descrie desfășurarea unui asemenea joc, noaptea: „De-a curmezișul trupului celui răposat se pune o scândură, iar pe ea se așază o minge de bumbac ce se aprinde. Jucătorii stau jos în dreapta și în stânga mortului și suflă încoace și încolo mingea arzătoare care astfel se află în necontenită mișcare. Îndată ce mingea ajunge în apropierea unuia din jucători, el o suflă spre partea opusă, și așa mereu”. Cam în același fel, se desfășura un joc de priveghi din Colinele Tutovei, cu cărbunele aprins. În anii 1975-1978, folcloriștii Silvia și Dan Ravaru au repertoriat jocurile de priveghi din satele de pe valea Tutovei, din județul Vaslui, care au stat și la baza studiului etnologului Vasile Adăscăliței, fiind descrise 47 de jocuri de priveghi, între care se află și cel numit Cărbunele (sau Tăciunele, în Maramureș), înregistrat, de pildă, în 1976, în satele Puiești și Călimănești. Participanții se adună în cerc, în camera mortului, în jurul unei ațe cu ac atârnată de grinda tavanului („se adună toți băieții grămadă, cam cum ar fi la o horă, cum ar giuca, și atunci ei se țin de mâni, toți unul pe altul”). În vârful acului este înfiptă o bucată de jăratec. Apoi suflă toți cât mai tare, străduindu-se să împingă cărbunele aprins spre oricare din cerc, spre a-i frige fața („și care nu suflă mai tare, îi frige botul”). Altfel spus, „punem la coardă un ac și un cărbune, și apoi ne agățăm 10-20 de bărbătoi roată și nu-i dăm drumul absolut deloc unul la altul ca să iasă, și începem a sufla. Și care-i mai tare în plâmân, acela vine peste cela care nu-i tare, și-l frige peste nas, peste gură”. Jocuri de priveghi similare erau răspândite și în județul Bacău, teritoriul acestuia, incluzând și o parte a Colinelor Tutovei. În jumătatea de sud Moldovei, fiind mai puțin cunoscută în literatura de specialitate, un joc de priveghi care implica aprinderea unui foc un curtea casei, precum Leuca, era considerat, până nu demult, apanajul Vrancei datorită cercetărilor sociologice din perioada interbelică, de la Nereju, care au făcut celebru jocul Chipărușului. Însă cercetările ulterioare, amintite mai sus, au demonstrat existența unui bogat repertoriu nealterat al acestor jocuri în așezările din Colinele Tutovei, între care se regăsește Leuca (sau Leuca-ntoarsă, Cățeaua). Jocul se desfășoară în curte, în jurul unui foc aprins din paie, cioplituri de la sicriu și alte resturi vegetale. Participanții stau în jurul focului, alcătuind un rând condus de regulă de cel mai voinic, toți ținându-se unul de altul, de brâu sau de curea. Unul dintre ei, cu o nuia mare în mână, întreabă: „Ce-i aicea? Leuca. Da’ dincoace? Leuca-ntoarsă!” Șirul se ferește de nuiaua amenințătoare, care-l arunca în foc pe cel care nu reușește să se țină în rând. La nevoie, participanții evită focul prin sărituri. Alteori, participanții se țineau de o funie, de care trăgea pe neașteptate cel mai voinic dintre ei, iar cel luat prin surprindere, de obicei din coada rândului, cădea în foc. În această horă a flăcăilor, care se învârteau în jurul focului, se mai striga, precum la Voinești, pe Valea Tutovei: „Leuca aici/ Leuca colea/ Leuca-n deal”, moment în care toţi smuncesc pe cei de lângă ei și cei mai slabi cădeau peste foc”, se arată în studiu.
Măștile de priveghi și cele de la Anul Nou sunt unul și același lucru
Unele jocuri de priveghi, precum cele cu măști (Calul, Capra Ursul, Baba și moșneagul), „au trecut în sărbătorile calendaristice de la cumpăna anilor”, regăsite între obiceiurile de Anul Nou. În ambele ipostaze, momente de cumpănă, se performa un ritual al „violenței fondatoare”, în care masca simbolizează totalitatea monstruoasă de unde va ieși o ordine reînnoită. Jocul de priveghi rămâne cel mai terifiant martor al unei lumi străvechi, care a străbătut netulburat zbuciumul modernității în acest colț de lume. Într-un alt studiu, „Prolegomene la jocurile cu măști”, Lucian Valeriu Lefter detaliază corelația dintre măștile de priveghi și cele folosite la jocurile pentru Anul Nou: „Nu întâmplător, depăşirea celor două praguri, al morţii şi al celui dintre ani, se petrece prin rituri de trecere similare. Între jocurile de priveghi şi cele cu măşti din preajma Anului Nou regăsim un sens ritualic comun. Jocurile cu măşti marchează ieşirea activităţilor umane din matca lor firească, întoarcerea lumii pe dos spre o nouă aşezare a stihiilor vieţii. Acum, Lumea aceasta se întâlneşte cu Lumea cealaltă, cerurile se deschid, viii se amestecă cu morţii travestiţi cu măşti”.
