Un eveniment important din istoria Mănăstirii Putna este Serbarea din 15/27 august 1871. Tematica vexilologică a acestei Serbări, este un subiect relativ puțin cercetat de către istoriografia română. În ultima vreme însă, în legătură cu steagurile dăruite la lăcașul monahal cu prilejul aniversării a 400 de ani de la întemeierea acestuia de către Ștefan cel Mare, s-au făcut referiri și la aceste însemne vexilologice, care păreau a fi uitate odată cu trecerea timpului.
În rândurile de mai jos, prezentăm steagul dăruit de urbea Vaslui la Serbarea de la Putna din anul 1871. Pentru a evidenția mai bine acest însemn distinctiv, îl prezentăm în contextul istoric în care a fost dăruit. Amintirea serbării este legată în principal de numele organizatorilor, de numele unor participanți de seamă, a unor societăți culturale etc. Astfel, încă din perioada studiilor la Viena, Mihai Eminescu și Ioan Slavici s-au făcut cunoscuți, prin organizarea Serbării de la Putna din 15/27 august 1871 și a primului Congres al Studenților Români de Pretutindeni. Despre pregătirea acestei serbări, scriitorul Ioan Slavici, în amintirile sale, nota: „consilii comunale din cele mai multe orașe din România votează pentru serbare sume mai mult sau mai puțin însemnate de la 200 la 2000 lei”. Ioan Slavici a făcut parte, ca secretar, din Comitetul central de la Viena ce a organizat Serbarea de la Putna. La 2/14 iunie 1871, acest comitet a lansat un Apel, către junele române prin care se cerea ca fiecare provincie românească să vină la Putna cu flamura ei ce simboliza, în felul acesta, ideia unității naționale. Se cerea: ,,1. Ca să binevoiți a face pentru fiecare țară (Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Crisiana, Temisiana, Muresiana (Maramorosa) și Besarabia câte o flamură cu inscripțiunea: „Cultura e puterea popoarelor” – „Junele române din (țara)”. 2. Ca să binevoiți a trimite aceste flamure Comitetului central la locul serbării (Putna, Bucovina) cu câteva zile înainte de serbare (27 aug. a.c.) prin reprezentantă aleasă de junele țării respective ori, dacă asta nu se poate nicidecum, prin poștă. 3. Flamurele vor servi la serbare, de decorațiune, reprezentând sexul frumos al întregii românimi, iar după serbare junii români vor primi flamurele din mânile junelor române, ca eterne suveniri ai acestei zile mărețe ! Dacă toți voim, va fi! Dorim ca acest apel să fie auzit de către damele române, și astfel ele să constituie numaidecât comitete spre a se consulta în privința flamurei respective!”.
Pentru a se confecționa și a se cunoaște modul de folosire a acestor steaguri, apelul a fost publicat în presa vremii. În acest sens, în revista „Familia”, în numărul din 20 iunie/2 iulie 1871, se publică din partea Comitetului central din Viena pentru aranjarea acestei serbări, fragmente din apelul lansat către damele române „ca să se facă pentu fiecare țară (Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Crisiana, Temisiana, Muresiana și Besarabia) câte o flamură cu inscripțiunea: „Cultura e puterea popoarelor” – „Junele române din … (țara)”. Aceste flamure sunt a se transmite la locul serbării. Dorim ca acest apel să fie auzit de către damele române, și astfel ele să constituie numai decât comitete, spre a se consulta în privința flamurei respective !”. Ioan Slavici a selecționat lucrările pentru cuvântarea festivă, oprindu-se asupra celei elaborate de Alexandru D. Xenopol, pe atunci student la Berlin, pe care o trimite lui Titu Maiorescu care a cerut ca în discursul de deschidere să se insiste asupra ideii de unire.
În iulie 1871, Ioan Slavici, cu un grup de studenți români din Viena, au mers la Cernăuți, pentru a impulsiona pregătirea serbării. Acolo, s-a înființat un Comitet de acțiune, al cărui președinte acesta a fost ales. La intervenția scriitorului autoritățile aprobă serbarea.
În calitate de președinte al comitetului de organizare a Serbării de la Putna, în discursul de deschidere, Ioan Slavici a salutat românii de pretutindeni și a sugerat ideia împlinirii visului secular. S-au rostit cuvântările între care cea a lui Alexandru D. Xenopol a avut un caracter festiv în care s-a elogiat figura domnitorului. În fața mănăstirii, era un portic festiv, executat după planul pictorului Epaminonda Bucevschi. Peste tot erau arborate steaguri tricolore și stemele tuturor provinciilor românești. Steagul dăruit de orașul Vaslui la Serbare este menționat de revista „Familia”, ziarele „Curierul de Iași”, „Românul”, „Telegraful”, etc. Astfel, din presă aflăm despre felul darurilor, și în unele cazuri numele dăruitorilor veniți din provinciile istorice românești, precum și din Viena. S-au citit inscripțiile de pe daruri. Despre serbare aflăm și de la unul din vizitatorii Mănăstirii Putna, la 15 și 16 august 1871. Acest vizitator, P. Armașu, adresându-se unui redactor de ziar, scria: „Am fost unul din vizitatorii Monastirii Putna, la 15 și 16 august. Am asistat la întreaga serbare [ …]. Terminându-se liturghia, preoții în frunte cu egumenul și publicul în expresivul său număr, procede spre portic. În fruntea porticului este așezat portretul martirului domn, în întrul lui, la mijloc, era o masă pe care erau depuse epitafele, lucrate, unul, de d-na Maria C. Rosetti, pe catifea vișinie, și altul de doamnele din Bucovina, în mătase roșie, și asupra lor era urna consacrativă de argint, lungă […], realizată […] doamnelor din Iași, a d-nei Haralambie, născută Magheru, din Craiova, și a Vasluiului”. Și mai departe: „După citirea Cuvântului (de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare, n. n.) s-a ridicat darurile și în procesiune din cele mai frumoase ce ne-au văzut ochii, s-au dus în biserică. În fruntea procesiunii erau […], viniau crucea, prapurele și fanfarele, în urmă stindardul Vasluiului, purtat de un student academic, stindardul în formă de prapur al d-nei Haralambie, stindardul femeilor din Iași, dus de o fată de sătean de o frumuseță deosebită, urna consacrativă purtată pe umeri de doi membri din comitet, epitafele ținute fiecare de către patru fete îmbrăcate în alb și cu cocarde tricolore”. A doua zi, urna a fost așezată în biserică, la căpătâiul mormântului. Cele două epitafe, au fost întinse pe mormânt, iar stindardele sau flamurile au fost legate de stâlpii boltei de marmură. Patruzeci salve date de pe dealurile învecinate acompaniaseră depunerea darurilor pe mormânt. Se cunosc și prețul darurilor: 4.987 florini valută austriacă. Flamura urbei Vaslui, era în prețul de 250 fl. v. a.. Fiecare delegație a lăsat steagurile tricolore și darurile la mormântul voievodului. Anul următor, în 14/26 februarie 1872, egumenul Arcadie Ciupercovici întocmea „lista darurilor aduse la Mănăstirea Putna cu prilejul memorabilei serbări”: 1. O urnă de argint a junilor români academici; 2. Un piedestal de marmură; 3. Un epitaf al doamnelor din România; 4. Un epitaf al doamnelor române din Bucovina; 5. O flamură a doamnei Alexandrina Haralambie din Craiova; 6. O flamură a doamnelor române din Moldova; 7. O flamură a urbii Vaslui; 8. O flamură a școlii de Belle-Arte din Iași; 9. O flamură a junilor români (a junelor române n. n.) din Crișana; 10. Scrinul de sticlă așezat apoi în jurul mormântului lui Ștefan cel Mare. În această listă flamura d(omnului) Popovici din Vena, nu este menționată. Nu știm din ce motiv ea lipsește. Dintre cele șase steaguri dăruite în anul 1871, la Serbarea de la Putna și așezate la mormântul lui Ștefan cel Mare, unul este considerat pierdut, iar cinci s-au păstrat și au fost precis identificate de către cercetători.
Descrierea steagului
Revenind la steagul dăruit de orașul Vaslui Serbării de la Putna el are următoarele componente: pânza steagului (flamura) și hampa. Flamura steagului este confecționată din două fețe detașabile de mătase, amblele alcătuite din trei fâșii, cusute între ele, și are un format dreptunghiular (15o x 133 cm), terminat în formă de coadă de rândunică. Culorile flamurii sunt dispuse tripartit în fascie, în succesiunea roșu în partea superioară, galben la mijloc și albastru în partea inferioară. Pe marginile flamurii sunt cusuți franjuri aurii.
Prima față a steagului (avers)
Pe prima față a flamurii, central, este pictată stema orașului Vaslui: în scut, pe fond albastru, un stup cilindric de aur cu cupolă rotundă, având la intrarea în știubei și deasupra, un roi de albine, plasat pe o terasă cu vegetație și flancat de câte două plante de floarea soarelui în culori naturale. Scutul este timbrat de o coroană princiară închisă terminată cu glob crucifer. Întreaga compoziție este inclusă sub un pavilion de purpură, căptușit cu hermină, dotat cu ciucuri de aur și prins, în partea de sus sub o coroană închisă cu glob crucifer de același metal. Pe fâșia de culoare roșie a flamurii inscripția: URBEA VASLUI, cu litere majuscule aurii, reprezentând orașul din partea căruia a fost dăruit steagul la serbare, iar pe culoarea albastră cu litere de mână dar tot de culoare galbenă: „În memoria Marelui Erou al Racovei anul 1475”. Inscripția de pe fâșia de culoare albastră ne indică faptul că acest steag a fost confecționat special pentru a fi dăruit la Serbarea de la Putna, din anul 1871.
A doua față a steagului (revers)
Pe această față a însemnului vexilologic, central, este pictată stema României de la 1867 cu următoarea înfățișare: scut sfertuit, având în cartierul unu, pe albastru și al patrulea, pe aur, acvila naturală, cruciată de aur, redată din față, cu aripile deschise și orientate în jos (Țara Românească); în cartierul al doilea, pe albastru și al treilea pe roșu, un cap de bour, văzut din față, culoare naturală, cu o stea de aur între coarne (Moldova). Peste tot, armele familiei de Hohenzollern: scut sfertuit, având în cartierele 1 și 4 negru, în 2 și 3 argint. Scutul, timbrat de o coroană princiară închisă, terminată cu glob crucifer, are tenanți, la dextra un personaj feminin în costumul femeilor dace, cu părul lung negru purtând cămașă albă cu mâneci scurte legată cu o cingătoare reprezentând tricolorul românesc și poale cu volane mari în aceleași culori, desculță, ține în mâna dreaptă o sabie, cu lama de argint și garda de aur așezată în pal și la senestra un leopard lionat, de aur. Tenanții stau pe arabescuri de aur. Sub compoziție pe o eșarfă de culoare albastră tivită cu aur prinsă de arabescuri, figurează deviza: „NIHIL SINE DEO”, aparținând familiei domnitorului, scrisă cu litere de culoare neagră. Întreaga compoziție este inclusă sub un pavilion, un mantou de purpură, căptușit cu hermină, dotat cu ciucuri de aur și prins, în partea de sus, sub o coroană închisă cu glob crucifer de același metal. Pe fâșia de culoare roșie a flamurii este inscripția cu litere majuscule de aur: ROMÂNIA, denumirea țării.
În această compoziție heraldică reprezentând stema țării, se observă unele aspecte ce nu țin cont de prevederile Legii din 1867. În acest sens, în cartierul I (în câmp albastru) și IV (în câmp de aur), cu acvila cruciată, lipsește figura heraldică reprezentând soarele de aur. În cartierul II (în câmp albastru) și în cartierul III (în câmp roșu), steaua dintre coarnele capului de bour care ar fi trebuit să fie de argint este de aur, iar semiluna lipsește. Ecusonul dinastic cu armele familiei de Hohenzollern, sunt inversate: cartierul 1 și 4 sunt negre, 2 și 3 de argint, ceea ce este total în contradicție cu Legea din 1867 referitoare la compoziția armelor Principatului România. De asemenea deviza, de pe eșarfa redactată în limba latină în loc de cuvântul SINE s-a scris SIENE (sic), iar tivul care trebuia să fie roșu este de aur, îndepărtându-se astfel de prevederile legii. Femeia dacă este înfățișată într-un costum adecvat, doar arpi , arma de luptă este reprezentată sub formă de sabie cu gardă și lama cu vârful lat. Toate aceste variații, dar și altele, în reprezentarea armelor țării constituie indiciul cel mai elocvent al faptului că stema țării din 1867 […], era departe de a întruni sufragiile tuturor, atât ale oamenilor politici, cât și a opiniei publice din acea vreme. Așa se explică de ce conform Legii din 6/18 martie 1872, promulgată pe 11 martie același an, această stemă a României a fost schimbată.
Hampa, confecționată din lemn, are lungimea de 215 cm și este vopsită în spirală reprezentând tricolorul românesc (roșu, galben, albastru). Vârful hampei, un glob crucifer din alamă, prezintă la mijloc multiplicat câte trei frunze separate de orificii, are înălțimea de 10 cm. Sub globul crucifer s-a atașat un mănunchi de șase panglici de mătase – roșu, galben și albastru – câte două panglici de aceeași culoare. Oficializarea steagului României, a avut loc în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, la 1 septembrie 1863. După cum se știe Unirea Principatelor a avut un puternic ecou în Bucovina, iar tricolorul oficializat în România era cunoscut și românilor din această provincie istorică. Steagul dăruit de orașul Vaslui la Serbarea de la Putna a fost confecționat la doar opt ani după această oficializare. Prin reprezentarea tricolorului românesc pe flamură și hampă acest steag are o profundă semnificație istorică și simbolizează idea comunității naționale.
Note bibliografice:
Vezi Teodor Bălan, Serbarea de la Putna, 1871, Cernăuți, 1932, pp. 98-99; Anghel Popa, Serbările naționale de la Putna, Edit. Fundației Culturale „Alexandru Bogza”, Câmpulung Moldovenesc, 2004. ↑
Vexilologie = disciplină a istoriei care se ocupă cu studierea științifică a steagurilr și însemnelor vexilare din toate timpurile, Alexandru Daneș, Mic dicționar de vexilologie, Brașov, 2010, p. 9. ↑
În legătură cu unele dintre steagurile dăruite la Serbarea de la Putna, din anul 1871, vezi. Elena Pălănceanu, „Alexandrina Magheru Haralamb, figură reprezentativă din epoca luptei pentru unitate și independență națională”, în Muzeul Național, III, 1976, p. 401; Anghel Popa, op. cit., 2004; Monah Alexie Cojocaru, „Alexandrina Magheru-Haralamb și Serbarea de la Putna din anul 1871”, în Analele Putnei, XVII, 2, 2021, pp. 49-58; Serbarea de la Putna, 1871. Publicistică, documente, amintiri, carte apărută cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, ediție îngrijită de monah Alexie Cojocaru, Mănăstirea Putna, 2021, p. 88 și p. 282; Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni Putna, 1871, texte de protos. Dosoftei Dijmărescu, Edit. Mitropolit Iacov Putneanul, 2021, pp. 66-69; Serbările de la Putna Continuitatea unui ideal, carte apărută cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Edit. Mitropolit Iacov Putneanul, Mănăstirea Putna, 2021, p. 11; Augustin Mureșan, „Steagul junelor române din Crișana dăruit la Serbarea de la Putna, în anul 1871”, în Analele Putnei, XVIII, 1, 2022, pp. 65-74; idem, „Aspecte publicistice privind steagurile dăruite de români și românce la Sebarea de la Putna din anul 1871”, în Analele Universității din Oradea, Fascicola Istorie-Arheologie, XXXIII, 2023, pp. 83-91; Tezaurul Mănăstirii Putna 1871. Eminescu și Serbările Putnei, text: monah Alexie Cojocaru, Edit. Mitropolit Iacov Putneanul, Mănăstirea Putna, 2023; Augustin Mureșan, „Steagul femeilor moldovene din Iași și steagul urbei Vaslui la Serbarea de la Putna din 1871, în Analele Putnei, XIX, 2,2023, pp. 61-75. ↑
Pentru detalii, vezi Teodor Bălan, op. cit. și Anghel Popa, op. cit. ↑
Ioan Slavici, Amintiri, Edit. pentru literatură, București, 1967, p. 50. ↑
Apelul a fost publicat și în ziarul „Trompeta Carpaților” (București), IX, nr. 919, 13/25 iunie 1871. ↑
În Apel s-a evitat folosirea termenului „steag”, acesta fiind înlocuit cu cel de „flamură”, din motive lesne de înțeles. Probabil s-a ținut seama de faptul că dacă se folosea termenul ,,steag”, organele stăpânirii austriece din Bucovina ar fi putut împiedica organizarea acestei serbări. „În Bucovina secolului al XIX-lea, pe când aceasta era vremelnic ocupată de austrieci, tricolorul orizontal, roșu, galben și albastru a fost considerat de patrioții români din această veche provincie, un simbol al naționalității lor, aceștia invocând – ca și românii din Transilvania – faptul că cele trei culori reprezentaseră o combinație cromatică specific costumului popular românesc, în uz pe acest teritoriu. Vezi I. G. Sbiera, Ceva despre tricolorul românesc, Cernăuți, 1899, pp. 4-5, idem în „Calendarul Minerva” pe anul 1905, pp. 218-227. Acesta preciza că bucovinenii purtau, drept simbol al naționalității lor, un steag tricolor orizontal, roșu, galben și albastru, adoptat și de societățile studenților români, din Bucovina, ,,Arboroasa” și „Junimea”. Același tip de steag va fi imortalizat de faimosul compozitor Ciprian Porumbescu în Cântecul tricolorului, al cărui libret a fost publicat în 1880, vezi Dan Cernovodeanu, Evoluția armeriilor Țărilor Române de la apariția lor și până în zilele noastre (sec. XIII-XX), Edit. Istros, Brăila, 2005, p. 427, nota, 1256. Adoptarea tricolorului ca steag oficial al Principatelor Unite, apoi al României, a stimulat și mai mult utilizarea acestor culori în provinciile istorice românești anexate imperiilor vecine. Cu toate măsurile severe, de interdicție a utilizării acestor culori, luate de autoritățile din Austro-Ungaria, în ciuda numeroaselor procese intentate și pedepselor aspre la care erau supuși cei care cutezau să arboreze tricolorul românesc, românii din Transilvania și Bucovina n-au renunțat nici un moment la steagul tricolor, de care își legau strâns aspirațiile spre viitor (Maria Dogaru, Augustin Mureșan, ,,Drapelul este însăși România” File din Istoria tricolorului”, în România Pitorească, nr. 5 (185), mai 1987, p. 7. ↑
Vezi știrea despre lansarea acestui apel la Rubrica „Salonu” – Serbarea de la Putna / în memoria lui Ștefan cel Mare, în „Familia” (Pesta), Anul VII, nr. 25, 20 iuniu (2 iuliu), 1871, p. 297. ↑
D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Edit. Academiei R. S. R., 1968, p. 111. ↑
„Albina” (Pesta), VI, nr. 63, 17 august 1871. ↑
D. Vatamaniuc, op. cit., p. 115. ↑
Ibidem, p. 116. ↑
Ibidem, p. 111. ↑
Despre acest pictor, vezi Dragoş Vitencu, „Epaminonda Bucevschi (1843-1891”, în Revista Bucovinei, nr. 3, 1943, pp. 97-101 şi Ilie Luceac, „Un pictor bucovinean uitat: Epaminonda A. Bucevschi”, în Revista de Istorie, 13, nr. 1-2, 2002, pp. 201-208. ↑
Vezi „Albina” (Pesta), Anul VI, nr. 73, joi 9/21 septembrie 1871; Vasile Demciuc, „Mănăstirea Putna – „altarul conștiinței naționale”, în Crai Nou, 12 august 2011. Serbarea a început propriu zis, în ziua de 14/26 august 1871. Pe frontispiciul porticului – stema României libere ! Pe ambele laturi stemele celorlalte provincii românești, – toate datorate trudei lui Ep. Bucevschi (Leca Moraru, Iraclie și Ciprian Porumbescu,, vol. II, Suceava, 2015, p. 95). ↑
„Familia”, VII, nr. 35, 29 august/10 septembrie 1871, p. 416. ↑
„Curierul de Iași” (Iași), anul IV, nr. 88, miercuri, 11/23 august 1871; vezi și Serbarea de la Putna, 1871. Publicistică…, doc. 88, p. 159. ↑
„Românul (București) din 27 august/8 septembrie 1871. ↑
„Telegraful”, anul I, nr.125, din 3/15 septembrie 1871, apud Serbarea de la Putna, 1871. Publicistică…, doc. 135, p. 259 ↑
„Familia”, VII, nr. 35, 29 august/10 septembrie 1871, p. 416. ↑
Serbarea de la Putna, 1871. Publicistică…, doc. 130, p. 248. ↑
P. Armașu, apud Ion Filipciuc, Eminescu la Putna, pp. 128-133. Preluat din „Semănătorul”(Bârlad), 29 august/10 septembrie 1871. ↑
Teodor Balan, op. cit., p. 47. ↑
Ibidem, pp. 98-99. ↑
Ibidem, p. 99. ↑
Vezi. Leca Moraru, op. cit., pp. 95-97 și de pe https://www.putna.ro/Cronologia-s2-ss4.php (accesat 12 martie 2020). ↑
Steagurile dăruite la Serbarea de la Putna, din anul 1871 și păstrate în patrimoniul Mănăstirii Putna sunt următoarele:1. Flamura Alexandrinei Magheru-Haralamb din Craiova (doar hampa) 2. Flamura femeilor române din Moldova, 1871; 3. Flamura urbei Vaslui; 4. Flamura Școlii de Belle-Arte din Iași; 5. Flamura junelor române din Crișana. ↑
Steagul este reprodus color în lucrarea Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni Putna, 1871, pp. 67-69 și Tezaurul Mănăstirii Putna 1871. Eminescu și Serbările Putnei, 2023. ↑
Pentru detalii privind stema orașului și stema ținutului Vaslui, vezi Dan Cernovodeanu, Ioan N. Mănescu, „Noile steme ale județelor și municipiilor din Republica Socialistă România Studiu asupra dezvoltării istorice a heraldicii districtuale și municipale românești”, în Revista Arhivelor, anul LI, vol. XXXVI, nr. 1-2, 1974, pp. 57-58; Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică în România, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 188, pp. 484-.485, fig. 5. Ținutul Vasluiului era reprezentat de un stup de albine, dar vechea pecete a orașului Vaslui – identificată de Maria Dogaru – înfățișa doi pești (1641); vezi Maria Dogaru, ,,Un sigiliu necunoscut al orașului Vaslui din veacul al XVII-lea”, în Historia Urbana, II, 1, 1994, pp. 91-95); idem, Din heraldica României, Album, JIF, 1994, p. 67. E de observat că, ulterior, constituindu-se o stemă a orașului Vaslui, s-a pus un turn, care însă nu e decât o interpretare a stupului, după cum o dovedește faptul că acest turn este flancat nu de două arme sau alte obiecte militare, ci de două albine ! (Ștefan S. Gorovei, „Lumea animală în heraldica teritorială a Moldovei medievale. Reflecții neconvenționale”, în Lumea animalelor, realități, reprezentări, simboluri, volum îngrijit de Maria Magdalena Székely, Edit. Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2012, p. 499). ↑
Despre stema României din 1867, vezi: Legea pentru fixarea și stabilirea armelor României, publicată în ,,Monitorul”, jurnal oficial al României, no. 75 din 2/14 aprilie 1867, pp. 450-452; Supliment „Monitorul Oficial”, no. 75, pp. 453-454; ibidem, no. 77 din 5/17 aprilie 1867, p. 467; P. V. Năsturel, Stema României. Studiu critic din punct de vedere heraldic cu numeroase figuri în text, București, 1892, p. 21 și p. 212 și 218; idem, Steagul, stema română, însemnele domnești, trofee.Cercetare critică pe terenul istoriei (cu numeroase figuri în culori), București, 1903, p. 97, fig. 33; Șt. D. Grecianu, Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armeriilor oficiale, cu planșe și vocabular, București, 1900, pp. 11-16, pp. 44-45; Const. Moisil, ,,Stema României – Originea și evoluția ei istorică și heraldică”, în Boabe de Grâu, Anul II, nr. 2, 1931, pp. 82-83, fig. 47; idem, ,,Stema României”, în Enciclopedia României, vol. I, 1938, p. 69; Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică în România, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1977, pp. 159-160; idem, Evoluția armeriilor Țărilor Române, p. 404; Maria Dogaru, „Stemele României Moderne. De la Cuza la Marea Unire”, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXVII, 1993, nr. 1(310), pp. 3-5; idem, Din heraldica României, JIF, 1994, p. 61; Cristache Gheorghe, Maria Dogaru, Simbolurile naționale ale României, București, Edit. Sylvi, 2003, pp. 123-128; Laurențiu-Ștefan Szemkovics, Sigilii ale suveranilor României care au autentificat documente emise în perioada 1872-1931, Edit. Mega, Cluj-Napoca, 2022, pp. 19-23 ș. a. ↑
Augustin Mureșan, „Steagul femeilor moldovene din Iași și steagul urbei Vaslui…”, pp. 69-71. ↑
Tezaurul Mănăstirii Putna 1871. Eminescu și Serbările Putnei, 2023. ↑
Dan Cernovodeanu, Evoluția armeriilor Țărilor Române…, p. 406. ↑
Vezi Dan Cernovodeanu, „L`evolution du drapeau tricolore roumain de 1834-1881”, Recueil du IX-e Congrès International de Vexillologie, Ottawa, 24-27 août 1981, în Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg in Breisgau), vol. IX (XIII), 6, 1982, pp. 239-266.
Preluare: U.Z.P.R.
