„În primele şase luni ale anului 2026 au fost radiate 46.283 de firme, cu 5,69% mai multe decât în aceeaşi perioadă a anului precedent, numărul societăţilor dizolvate a ajuns la 29.818, în creştere cu 12,95%, iar 3.855 de societăţi şi persoane fizice autorizate au intrat în insolvenţă, cu 12,36% mai multe decât în primul semestru din 2025, iar atunci când trei indicatori juridic diferiţi, care surprind forme distincte de retragere, încetare sau incapacitate economică, evoluează simultan în aceeaşi direcţie, nu mai avem de-a face cu o simplă rotaţie statistică a întreprinderilor, ci cu manifestarea unei fragilităţi tot mai accentuate a economiei private”, arată deputata Raisa Enachi într-o declarație de presă pe care o redăm în continuare:
„Radierea nu este insolvenţă, dizolvarea nu este radiere, iar aceste cifre nu trebuie adunate pentru a fabrica artificial un număr spectaculos de firme „închise”, însă tocmai separarea lor face tabloul economic mai relevant, pentru că avem simultan mai multe ieşiri din economie, mai multe societăţi care intră în procesul juridic al încetării existenţei şi mai multe întreprinderi care nu mai reuşesc să îşi onoreze obligaţiile exigibile.
O economie nu ajunge în dificultate într-o singură zi şi nici nu îşi anunţă declinul printr-o singură statistică, pentru că înaintea unei recesiuni severe apar comprimarea marjelor de profit, diminuarea lichidităţilor, amânarea investiţiilor, restrângerea consumului, scumpirea finanţării, deteriorarea disciplinei de plată şi, în cele din urmă, retragerea capitalului din activităţile în care randamentul nu mai justifică riscul asumat.
România se află astăzi într-o asemenea succesiune economică, iar faptul că pentru 2026 sunt proiectate stagnare sau chiar contracţie economică, în timp ce deficitul bugetar rămâne la un nivel foarte ridicat, arată cât de îngust a devenit spaţiul de manevră: statul trebuie să îşi reducă dezechilibrul bugetar într-un moment în care economia care ar trebui să producă veniturile necesare acestei ajustări aproape că nu mai creşte.
Aceasta este problema economică fundamentală pe care politica fiscală a ultimilor ani a refuzat să o privească până la capăt, un deficit public nu poate fi corectat indefinit prin comprimarea sectorului privat care îl finanţează, deoarece majorarea veniturilor fiscale obţinută astăzi printr-o presiune mai mare asupra întreprinderilor poate produce mâine o bază de impozitare mai mică, mai puţine investiţii, mai puţine locuri de muncă şi, în final, venituri bugetare mai reduse.
Bugetul public nu generează prin el însuşi valoarea economică din care se alimentează, pentru că înaintea TVA, a impozitului pe profit, a contribuţiilor sociale şi a oricărei alte prelevări există capitalul investit, munca, producţia, vânzarea, riscul antreprenorial şi profitul, iar dacă statul ajunge să trateze rezultatul acestei succesiuni exclusiv ca pe o rezervă disponibilă pentru acoperirea propriilor dezechilibre, raportul dintre economie şi fiscalitate se inversează: întreprinderea nu mai este privită ca sursă de dezvoltare, ci predominant ca sursă de colectare.
O firmă poate suporta, pentru o perioadă, un consum mai slab, energie mai scumpă, un cost mai ridicat al creditului şi chiar o anumită majorare fiscală, însă capacitatea sa de absorbţie nu este nelimitată, iar atunci când aceste presiuni acţionează simultan, ele nu se mai însumează pur contabil, ci se multiplică, pentru că reducerea vânzărilor întâlneşte costurile fixe, creditul mai scump întâlneşte lipsa de lichiditate, iar fiscalitatea suplimentară este plătită dintr-o marjă care deja s-a contractat.
În acel punct, întreprinzătorul nu mai decide între o profitabilitate mare şi una mai redusă, ci între continuarea unei activităţi cu randament insuficient şi retragerea capitalului, iar închiderea unei întreprinderi nu înseamnă dispariţia unei simple poziţii din Registrul Comerţului, ci dispariţia unui nod economic care genera salarii, contracte, achiziţii, contribuţii sociale, impozite, TVA şi venituri pentru alte întreprinderi aflate în acelaşi circuit. Există însă un paradox şi mai greu de ignorat.
În ultimele săptămâni, Parlamentul a fost convocat în sesiuni extraordinare pentru adoptarea unor reforme restante din PNRR, pe agenda iniţială fiind cinci proiecte legate de aproximativ 4,25 miliarde de euro, în timp ce valoarea granturilor pe care România încearcă să le securizeze în această perioadă se situează în jurul a 4,5 – 4,6 miliarde de euro. Aceşti bani nu sunt destinaţi, în sens contabil, acoperirii deficitului bugetar şi ar fi incorect să îi prezentăm astfel, însă legătura lor cu finanţele publice este directă, pentru că investiţiile finanţate prin granturi europene nu mai trebuie susţinute în aceeaşi proporţie din venituri naţionale sau din împrumuturi, iar pierderea unor asemenea resurse obligă statul fie să abandoneze investiţii, fie să găsească alte surse de finanţare într-o economie care suportă deja costul unei ajustări fiscale severe.
Faptul că România a ajuns să trateze cu o asemenea urgenţă accesul la câteva miliarde de euro din PNRR, în timp ce zeci de mii de firme sunt radiate, dizolvările cresc cu aproape 13%, iar insolvenţele cu peste 12%, descrie una dintre contradicţiile cele mai grave ale actualului model economic: căutăm capital european pentru a susţine investiţiile şi credibilitatea financiară a statului, în timp ce capitalul autohton este împins să funcţioneze cu marje tot mai mici, costuri mai mari şi o fiscalitate tot mai greu de absorbit.
România este administrată în prezent de un Guvern interimar demis, iar această situaţie limitează substanţial capacitatea Guvernului de a modifica politica economică şi fiscală, deoarece atribuţiile sale sunt restrânse constituţional la administrarea treburilor publice, până la învestirea unui nou Guvern cu puteri depline. Dar interimatul Guvernului nu suspendă economia şi nici răspunderea politică pentru deciziile care au produs actuala situaţie fiscală.
Parlamentul funcţionează, majorităţile se formează pentru adoptarea legilor, partidele care au guvernat şi au votat succesiv bugetele, majorările de taxe şi politicile de cheltuieli publice există în continuare, iar limitarea atribuţiilor actualului Guvern nu poate transforma lipsa temporară a unui Guvern cu puteri depline într-o suspendare a răspunderii pentru deteriorarea echilibrului dintre stat şi economia privată.
Corecţia deficitului era inevitabilă după acumularea dezechilibrelor bugetare, însă problema economică nu este existenţa ajustării, ci compoziţia ei, pentru că există o diferenţă fundamentală între consolidarea realizată prin reducerea cheltuielilor improductive, restructurarea aparatului public şi îmbunătăţirea eficienţei colectării şi o consolidare care îşi extrage predominant resursele suplimentare dintr-o economie aflată deja în stagnare.
Dacă statul îşi reduce deficitul cu preţul diminuării investiţiilor private, al consumului, al numărului de întreprinderi şi al capitalului de lucru, echilibrul astfel obţinut devine fragil, pentru că aceeaşi bază fiscală asupra căreia se sprijină consolidarea se restrânge progresiv, iar finanţarea aceloraşi obligaţii publice va trebui suportată de un număr tot mai mic de contribuabili. Aceasta este o formă economică de autoconsum, statul îşi finanţează prezentul diminuând capacitatea economiei de a-i finanţa viitorul.
Capitalul privat are însă o proprietate pe care administraţia fiscală nu o poate modifica prin lege: poate pleca, poate refuza investiţia, poate restrânge activitatea sau poate înceta să mai existe, iar atunci când randamentul după taxe nu mai compensează riscul economic, nicio justificare privind necesitatea consolidării bugetare nu poate obliga antreprenorul să continue să investească.
Ţara trebuie să îşi reducă deficitul, trebuie să îşi păstreze accesul la finanţare şi trebuie să atragă până la ultimul euro disponibil prin PNRR, dar o economie nu poate fi administrată exclusiv prin contabilitatea deficitului, pentru că solvabilitatea reală a unui stat depinde, înainte de toate, de capacitatea economiei sale de a produce suficientă valoare pentru ca datoria, cheltuiala publică şi fiscalitatea să rămână suportabile. Cele 46.283 de radieri, cele aproape 30.000 de dizolvări şi creşterea insolvenţelor nu trebuie transformate în instrumente de panică politică, dar nici reduse la simple fluctuaţii administrative până când următoarele statistici vor confirma o deteriorare şi mai profundă a economiei productive.
Întrebarea pe care Parlamentul, partidele care au construit politica fiscală a ultimilor ani şi viitorul Guvern cu puteri depline trebuie să o trateze înaintea următoarei majorări de taxe este simplă, dacă pentru a reduce deficitul continuăm să consumăm capitalul, lichiditatea şi profitabilitatea celor care finanţează statul, cine va mai produce veniturile bugetare pe care se sprijină toate aceste calcule?”.
