Într-o declarație de presă, deputata Raisa Enachi afirmă că a primit mii de mesaje privind suspendarea Președintelui României, iar unele au conținut chiar un registru agresiv, insulte și amenințări directe. Cetățenii îi cer să susțină de urgență această inițiativă politică. Cu toate astea, niciun parlamentar nu i-a solicitat oficial semnătura pe un document. Deputatul nu a primit textul proiectului și nici argumentele juridice aferente.
Parlamentara a detaliat situația într-o declarație de presă intitulată „Suspendarea Preşedintelui, între mobilizare publică şi deliberare parlamentară” pe care o redăm în continuare:
„În ultimele zile am primit mii de mesaje prin care mi se solicită să susţin suspendarea Preşedintelui României, mesaje formulate uneori în termeni imperativi, alteori într-un registru agresiv, inclusiv cu insulte şi ameninţări, toate construite în jurul aceleiaşi idei potrivit căreia, fiind deputat, aş avea obligaţia de a răspunde imediat unei pretinse voinţe populare exprimate prin această mobilizare, deşi există un fapt elementar care lipseşte aproape complet din această construcţie publică, niciunul dintre cei care promovează politic suspendarea nu mi-a solicitat vreodată semnătura, nu mi-a transmis documentul pe care ar trebui să îl semnez, nu mi-a prezentat argumentele juridice ale procedurii şi nu mi-a cerut o discuţie asupra motivelor pentru care ar considera necesară o asemenea decizie.
Această precizare este fundamentală, pentru că, înainte de orice apreciere politică asupra suspendării, trebuie restabilită succesiunea firească a unei proceduri democratice, nu poţi transforma un parlamentar în obiectul unei campanii de presiune pentru faptul că nu a susţinut o iniţiativă pe care nimeni nu i-a prezentat-o şi nu poţi construi public imaginea unui refuz acolo unde, în realitate, nu a existat nici măcar solicitarea asupra căreia acel parlamentar ar fi putut să se pronunţe.
Nu am fost contactată pentru a mi se cere semnătura, nu mi s-a propus o întâlnire, nu mi s-a comunicat conţinutul documentului, nu mi-au fost indicate faptele pe care iniţiatorii le consideră încălcări grave ale Constituţiei şi nu mi s-a oferit posibilitatea unei discuţii parlamentare în care argumentele să fie confruntate, întrebările să primească răspunsuri, iar o eventuală adeziune să fie rezultatul unei evaluări politice şi juridice, nu efectul unei presiuni colective exercitate din exterior.
Or, tocmai aici apare o contradicţie care merită discutată cu seriozitate, se invocă permanent respectul pentru Parlament, se vorbeşte despre o procedură constituţională de maximă gravitate şi se solicită public sprijinul parlamentarilor, dar mecanismul elementar al deliberării parlamentare este ocolit, iar locul dialogului direct dintre iniţiatori şi cei cărora li se cere votul este ocupat de campanii de mobilizare, liste, mesaje repetitive şi presiune publică.
Din perspectiva funcţionării unei democraţii reprezentative, această inversare a ordinii este problematică, deoarece mandatul parlamentar nu este un mecanism de transmitere automată a unei comenzi politice colective, ci presupune evaluare, discernământ, responsabilitate personală şi asumarea unui vot în raport cu argumentele, cu textele constituţionale şi cu consecinţele juridice ale unei decizii, tocmai de aceea Constituţia consacră, în acelaşi articol 69, atât faptul că deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului, cât şi principiul potrivit căruia orice mandat imperativ este nul.
A fi în serviciul poporului nu înseamnă a transforma reprezentarea parlamentară într-un sistem de reacţie automată la presiunea numerică a mesajelor, după cum libertatea politică a parlamentarului nu înseamnă ignorarea cetăţenilor, între aceste două extreme există tocmai spaţiul deliberării democratice, în care cetăţeanul solicită, parlamentarul analizează, iniţiatorul argumentează, iar decizia este luată în cunoştinţă de cauză şi poate fi ulterior explicată şi asumată.
Suspendarea Preşedintelui României nu este o procedură politică obişnuită şi nu poate fi redusă la o operaţiune de mobilizare publică, pentru că articolul 95 din Constituţie o leagă de existenţa unor fapte grave prin care sunt încălcate prevederile constituţionale, ceea ce presupune, înainte de orice vot, identificarea faptelor, stabilirea raportului dintre acestea şi normele pretins încălcate, formularea unei argumentaţii coerente şi asumarea publică a acesteia de către cei care declanşează procedura.
Dacă există asemenea argumente, ele trebuie puse pe masa Parlamentului, dacă există asemenea probe, ele trebuie prezentate parlamentarilor, dacă se doreşte sprijinul unor deputaţi din afara cercului politic al iniţiatorilor, atunci aceşti deputaţi trebuie contactaţi, invitaţi la discuţie şi trataţi ca participanţi reali la o deliberare constituţională, nu ca nume dintr-un tabel asupra cărora trebuie exercitată suficientă presiune până când rezultatul politic devine cel dorit. Cu atât mai greu de înţeles este faptul că Parlamentul se află în sesiune extraordinară, ceea ce înseamnă că există cadrul instituţional pentru o asemenea discuţie, există posibilitatea unei întâlniri directe, există posibilitatea prezentării unui document şi a argumentelor care îl susţin şi există posibilitatea ca fiecare parlamentar să formuleze întrebări, obiecţii sau condiţii înainte de a-şi asuma o semnătură într-o procedură cu asemenea consecinţe.
În exercitarea mandatului meu parlamentar, nu pot considera o asemenea decizie ca fiind una care se prezumă, se obţine prin presiune publică sau se substituie unei analize proprii, iar tocmai de aceea, cei care doresc semnătura şi votul meu au obligaţia politică de a-mi prezenta documentul, de a explica faptele pe care îşi întemeiază iniţiativa şi de a susţine argumentele constituţionale care ar justifica declanşarea unei proceduri de o asemenea gravitate, pentru că o semnătură parlamentară nu este un gest administrativ şi nici rezultatul unei campanii de mobilizare, ci expresia unei decizii asumate individual, pentru care fiecare parlamentar răspunde politic şi public.
În această situaţie, ceea ce mi se pare profund incorect este faptul că mi se cere public să justific de ce nu am susţinut o iniţiativă care nu mi-a fost prezentată, sunt criticată pentru absenţa unei semnături care nu mi-a fost solicitată şi primesc inclusiv mesaje de ameninţare pentru un presupus refuz care, din punct de vedere factual, nu a avut loc.
Nu poţi să reproşezi unui parlamentar că a refuzat înainte de a-i fi cerut ceva, nu poţi să îi atribui o poziţie înainte de a-i fi solicitat-o şi nu poţi să transformi lipsa unei semnături într-o probă de opoziţie atunci când nu ai parcurs nici măcar etapa elementară de a-i pune documentul în faţă.
Concluzia pe care o desprind este una cât se poate de precisă, o opţiune parlamentară nu poate fi prezumată în absenţa unei solicitări exprese, după cum un refuz nu poate fi construit retrospectiv din simplul fapt că o semnătură nu figurează pe un document care nu a fost niciodată prezentat celui chemat să îl asume. Dacă se urmăreşte obţinerea sprijinului meu pentru o asemenea procedură, este firesc ca iniţiatorii să îşi asume mai întâi exigenţa dialogului parlamentar, să îmi prezinte temeiurile juridice şi politice invocate şi să îmi solicite în mod direct o poziţie, până la acel moment, ceea ce există în cazul meu nu este un refuz al suspendării, ci absenţa unei solicitări care să îmi permită formularea unei poziţii asumate.
Rămân disponibilă pentru un dialog serios şi argumentat cu cei care susţin această procedură, deoarece o decizie cu implicaţii constituţionale de asemenea amploare trebuie analizată în Parlament, prin confruntarea faptelor, a documentelor şi a argumentelor juridice, nu prin exercitarea unor presiuni publice asupra parlamentarilor. Dacă voi fi invitată la o asemenea dezbatere, voi participa cu deschidere, voi asculta argumentele prezentate şi îmi voi formula poziţia în urma unei evaluări obiective, cu independenţa de judecată şi responsabilitatea pe care mandatul parlamentar le impune”.
