Duminică, 18 mai 2025, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat slujba de resfințire a bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din localitatea Moara Domnească, Protopopiatul Vaslui. Cu acest prilej, sfântul locaș a primit ca ocrotitori și pe Sfinții Împărați Constantin și Elena.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Sebastian Iordachi.
După slujba de sfințire, Ierarhul Hușilor, înconjurat de soborul de preoți și diaconi, a oficiat Sfânta Liturghie, în proximitatea bisericii.
Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.
În omilia rostită după citirea pericopei evanghelice ce descrie întâlnirea Domnului Hristos cu femeia samarineancă, Părintele Episcop Ignatie a arătat că întâlnirea sinceră cu Hristos atrage după sine o întâlnire reală cu sinele nostru:
«Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El» (Ioan 4, 28-30)
Fragmentul evanghelic conţine unul dintre cele mai frumoase dialoguri pe care Hristos, Dumnezeu-Omul l-a avut cu femeia samarineancă, cu făptura Sa. Dumnezeu-Omul, în delicateţea, înţelegerea și bunătatea Sa, este Cel care o ajută pe această femeie să se regăsească pe sine însăși.
Noi avem această tendinţă aproape instinctuală, ca un reflex, de a fugi de noi înșine, de o confruntare cu ceea ce suntem noi, la modul cel mai real și cel mai adevărat. Fugim, în sensul că ne minţim, îi minţim și pe cei din jurul nostru, străduindu-ne să ne livrăm într-o formă, cum de fapt nici noi nu suntem convinși că am fi.
Cu alte cuvinte, trăim o anumită formă de schizofrenie spirituală – nu vrem să ne vedem cum suntem noi cu adevărat, cum este universul nostru lăuntric, care sunt hibele și neputinţele care ne locuiesc. Tot timpul ne fentăm pe noi înșine și amânăm o întâlnire reală cu sinele nostru.
Acest fragment evanghelic ne învaţă cum se poate regăsi omul pe sine însuși, cum se poate așeza în faţa sinelui său și să se vadă exact așa cum este – nu cum, din orgoliu, ar vrea să fie văzut de cei din jur sau să se livreze pe sine însuși celor din preajma sa.
Femeia samarineancă a dat dovadă de foarte multă sinceritate, de o extraordinară deschidere a inimii faţă de interlocutorul său, care nu era altcineva decât Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, descoperit în finalul dialogului, prin constatarea: „Tu ești Prorocul. Tu ești ceva mai mult decât fiecare om pe care l-am întâlnit și pe care îl întâlnesc”.
Hristos se duce în ţinutul samarinenilor, în cetatea numită Sihar, iar la fântâna de care S-a apropiat era o femeie, căreia i-a cerut să-I dea apă. Femeia samarineancă, curajoasă și sinceră, Îi spune: „Cum poţi să vii Tu să-mi ceri mie apă, când vestimentaţia Ta și graiul Tău Te vădește că ești iudeu? Tu nu știi că nu este niciun fel de amestec, de interacţiune între noi, samarinenii, și voi, iudeii?”.
În mentalitatea vremii respective, samarinenii îi evitau pe iudei, dar și evreii îi evitau pe samarineni, pentru că îi considerau un popor spurcat, necurat, care și-a părăsit Dumnezeul Cel adevărat și a început să se închine la un idol. Atât de mare era această distanţare socială dintre ei, încât pur și simplu se evitau. Mai bine preferau să parcurgă o cale mai lungă înspre o anumită destinaţie, decât să fie nevoiţi să treacă printr-un teritoriu unde rezidau samarinenii, deși distanţa putea să fie mai scurtă.
Hristos ar fi putut să facă același lucru – să evite întâlnirea și să nu treacă prin ţinutul Samariei. Însă, în înţelepciunea Sa, a mers cu o intenţie precisă, pentru a o ajuta pe această femeie să se regăsească pe sine însăși.
Femeia samarineancă I-a spus așa, ca un avertisment: „Nu e locul Tău aici. Nici măcar nu ar fi trebuit să intri în vorbă cu mine, ca femeie” – în cutuma vremii respective, cu atât mai puţin când era vorba de o femeie samarineancă, un bărbat evreu niciodată nu intra în dialog cu o femeie.
Hristos, în răbdarea Sa, în înţelegerea Sa și în bunătatea Sa extraordinară, îi spune acestei femei: „Dacă tu ai fi știut care este darul lui Dumnezeu și Cine este Cel care ţi-a cerut să-I dai apă; să știi că Eu ţi-aș fi dat apa cea vie”. Femeia samarineancă nu a înţeles nimic. Dimpotrivă – I-a spus cu un fel de reproș și cu o oarecare indignare: „Cum poţi Tu să-mi dai apa cea vie? Nici măcar nu ai găleată să scoţi apă din această fântână adâncă. Te crezi mai cineva decât Patriarhul Iacov?”.
Atunci, coborând nivelul discuţiei dar, în același timp, urcând-o pe această femeie samarineancă la un nivel de înţelegere spirituală, Domnul îi spune: „Apa pe care Eu ţi-o voi da, dacă o vei bea, nu vei mai înseta niciodată. Este apa Duhului Sfânt, care poate să îţi ostoaie această sete după sens, după plinătatea vieţii”.
Apoi, femeia, tot sinceră, dar și pragmatică de data aceasta, Îi spune: „Doamne, dă-mi apa aceasta, că mi-e tare greu să vin pe arșiţă. Mi-e mult mai simplu, dacă beau apa aceasta, să nu mai fiu nevoită să bat atâta cale, să îndur arșiţa soarelui, ca să ajung la această fântână. Dă-mi această apă despre care vorbești”.
Din acest punct, nivelul discuţiei se mută în zona personală a acestei femei. Hristos pătrunde în adâncurile pe care femeia ar fi vrut să nu i le devoaleze niciodată – așa cum fiecare dintre noi avem o anumită intimitate, anumite aspecte ale vieţii noastre pe care am vrea să le știm doar noi și Dumnezeu și duhovnicul nostru, nu o cetate întreagă, nu lumea întreagă.
Această femeie a fost pusă în faţa unui fapt nemaipomenit și surprinzător, pentru că Hristos i-a spus să-l cheme pe bărbatul ei și să vină la fântână. Sigur că acesta era un pretext pentru a-i spune concentrat, în câteva cuvinte, viaţa pe care o trăia această femeie – o viaţă de păcat.
Ea Îi zice: „Doamne, nu am bărbat”, iar Domnul îi replică: „Da, acum nu ai. Ai avut cinci – adică ai trăit în păcat și în desfrânare”. Dintr-odată, ea rămâne atât de surprinsă, și Îi spune: „Tu ești Proroc – poţi să citești în sufletul omului”. Dintr-odată, ea s-a regăsit pe sine însăși, așa cum era, nu cum ar fi vrut, poate, să o înţeleagă cineva.
Preasfinția Sa a arătat că omul sincer cu sine însuși este cel mai convingător și în relația cu ceilalți:
Dumnezeu este Cel care ne ajută să ne regăsim pe noi înșine. Noi suntem falși, ipocriţi, șmecheri și foarte vicleni – avem, uneori, o doză de viclenie, încât parcă ne este și nouă rușine de modul cum ne comportăm.
Câteodată, ne dăm seama de viclenia unui om și de ipocrizia lui, mai ales atunci când știm anumite aspecte ale modului cum se raportează faţă de noi, de modul cum ne percepe, dar nu la nivel personal, direct, ci „pe la spate” – știm pentru că ne spun anumite persoane bârfele, calomniile, poveștile pe care le scoate despre noi persoana respectivă – dar, când se întâlnește cu noi, încearcă să ne convingă că are un respect deosebit faţă de noi.
Cu cât un om este mai lingușitor, cu atât trebuie să ne dăm seama că este foarte fals și că, atunci când noi nu suntem de faţă, e în stare să ne murdărească și să arunce cu noroi în noi, să inventeze tot ceea ce este mai abominabil și mai abject despre persoana noastră.
Așa suntem noi, din păcate. Aceasta este lumea în care trăim, și trebuie să avem curajul să spunem adevărul, să nu ne mai minţim pe noi înșine, să nu mai părem ceea ce, de fapt, nu suntem. Este plină lumea de ipocriţi, falși, vicleni și foarte șmecheri – toţi vor să profite, fiecare în felul lui și din poziţia pe care o are.
Însă, în faţa lui Dumnezeu, niciodată nu vom putea fugi de propria noastră conștiinţă și de noi înșine – de sinele nostru. Noi am vrea să scăpăm de ceea ce este mai urât din noi înșine, chiar să fugim de noi înșine. Nu vom reuși. Vin momente în care plătim pentru tot ceea ce am făcut rușinos, necinstit, viclean, cu șmecherie și cu ipocrizie faţă de cei din jurul nostru.
Această femeie samarineancă a fost sinceră, curajoasă, extrem de îndrăzneaţă – am spune noi – faţă de Domnul, însă El așa iubește ca oamenii să se comporte – cu îndrăzneală și, sigur, cu respectul cuvenit. Noi, de multe ori, când ni se deschide un pic portiţa înspre cineva care acceptă să i se spună și ceea ce nu-i convine, devenim obraznici, devenim oameni care rănim și răstignim cu atâta ușurinţă pe cel de lângă noi.
Femeia samarineancă s-a regăsit pe sine însăși, cu neputinţele și păcatele ei. A fost atât de copleșită de întâlnirea pe care a avut-o cu Iisus Hristos, încât s-a dus în cetate, fără să mai ia în calcul faptul că cineva dintre conaţionalii ei ar fi putut să o linșeze, și a spus cu o naturaleţe extraordinară: „Veniţi să vedeţi! Eu am întâlnit un Om care mi-a spus toată viaţa mea și a scos la iveală tot ceea ce era mai intim și mai rușinos pentru mine. Acesta este Mesia”.
Mulţi dintre samarinenii care o auzeau pe femeie L-au urmat pe Iisus, pentru că omul autentic, care se regăsește pe sine însuși, este foarte convingător în tot ceea ce spune și are capacitatea de a schimba vieţile celorlalţi, de a da un sens vieţii lor. În contrast, omul șmecher, viclean și ipocrit, care vrea doar să vândă iluzii, care vrea doar să ne capaciteze, pentru ca ulterior să profite de noi, nu devine convingător, și îl citim foarte ușor, nu e nevoie să fim mari psihologi.
Sigur că pot fi și situaţii – din nefericire, se întâmplă și aceste lucruri – când noi vedem un om bun dar, din invidie și răutate, nu ne convine că vedem bunătatea și lucruri minunate în el, și atunci începem să împroșcăm în el și să îl murdărim cu tot felul de calomnii pe care i le punem în cârcă. Dar ș se simt că le spunem din răutate și că suntem ipocriţi și falși.
Cred că societatea noastră românească are nevoie de oameni sinceri, deschiși și autentici, care să se angajeze cu întreaga lor fiinţă în această călătorie de regăsire a sinelui. Să nu ne mai minţim pe noi înșine, ci să fim ca această femeie samarineancă, pusă în faţa realității copleșitoare – deși era viaţa și faptele ei, dar poate că până în acel moment nu ș-a dat seama niciodată de gravitatea vieţii reprobabile pe care o ducea.
Şi nouă ni se întâmplă de multe ori să nu percepem intensitatea anumitor greșeli sau păcate pe care le săvârșim, dar când cineva vine și ne spune o mică perspectivă asupra acelor lucruri, dintr-odată ne dăm seama că e foarte grav ceea ce facem și hotărâm să schimbăm ceva în viaţa noastră.
Câte lupte nu avem cu noi înșine, ca să ne schimbăm și cât de greu ne este de multe ori – avem atâtea lucruri de care ne lăsăm obsedaţi, unele dincolo de noi, pe altele le cultivăm în viaţa noastră – lucruri care ne fură liniștea și ne schimonosesc din punct de vedere spiritual.
Vedeţi că în basmele noastre populare a pătruns, din Evanghelie, nu din altă parte, ce înseamnă apa cea vie – apa Duhului Sfânt – cea care ne înrourează pe toţi, ne influenţează și ne hrănește pe fiecare dintre noi, așa cum pânza freatică (acea apă din adâncurile cele mai profunde ale pământului) hrănește tot ceea ce ţine de pământ și de roadele lui. Din pânza freatică se răspândesc toate firișoarele de apă, izvoarele pe care le avem și de care ne bucurăm. Cu cât un izvor este mai adânc, cu atât apa este mai pură, mai curată și mai bună.
Așa este și omul – cu cât e mai profund, cu cât se regăsește pe sine însuși, cu cât pătrunde în adâncurile sale și își asumă toate neputinţele pe care le are – nu fuge de ele, nu le neagă, ci le spune în faţa sinelui său, în faţa lui Dumnezeu și a duhovnicului – deja e un om autentic, un om care nu vrea să pară ceea ce de fapt el nu este și poate că nu va fi niciodată.
Să ne ajute Domnul să fim oameni sinceri, autentici, buni, cu multă îngăduinţă, cu multă iertare și cu multă cinste faţă de semenii noștri!
La finalul Sfintei Liturghii, în semn de prețuire, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie l-a hirotonit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Sebastian Iordachi, pentru activitatea pastorală și edilitară împlinită până acum, și a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit restaurarea bisericii din Moara Domnească.
