PS Ignatie: „Câţi dintre noi, atunci când cineva vine și își cere iertare, în mod sincer și autentic, avem capacitatea de a nu reproșa nimic?”

Duminică, 12 februarie 2023, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie în biserica Parohiei Vutcani I, Protopopiatul Huși.

Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Marius Cătălin Antohi.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre dragostea și așteptarea de care a dat dovadă tatăl fiului risipitor:

«Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; și aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească» (Luca 15, 22-24)

În duminica a XXXIV-a după Rusalii, se citește una dintre cele mai frumoase pericope evanghelice – un pasaj biblic în care Domnul Hristos ne vorbește despre întoarcerea unui fiu care s-a răzvrătit împotriva tatălui său, cerându-i acestuia partea de avere care i se cuvenea.

Tatăl din Parabola întoarcerii fiului risipitor dă dovadă de cea mai mare dragoste, pe care noi, de multe ori, nu o putem înţelege. În mod legitim, ne întrebăm: „Cum de tatăl din parabolă l-a lăsat, cu atâta ușurinţă, pe fiul său mai mic, necopt la minte, să-și ia lumea în cap, să risipească partea de avere, să părăsească căminul familial și să plece într-o ţară îndepărtată, unde a trăit în desfrânări și în desfătări?

Când fiul risipitor a trăit gustul amar al înstrăinării, prin păcat, departe de casă, și-a revenit în sinea sa și s-a pocăit, adică și-a schimbat total mentalitatea (gândurile sale). Păcatul ne înstrăinează și de noi înșine și de cei din jurul nostru, nu numai de Dumnezeu, ne înstrăinează de tot ceea ce ţine de umanitatea noastră.

Pocăinţa, în limba greacă, înseamnă schimbarea radicală a mentalităţii, pentru a ne asuma un drum nou, care să ne împlinească sufletește. Când și-a revenit în sine, fiul s-a întors înspre casa tatălui său (a revenit la rădăcini).

Tatăl îl primește cu braţele deschise, întâmpinându-l, ca și cum l-ar fi așteptat de atâta vreme ca să revină în căminul dragostei familiale. Nu-l lasă pe fiul rătăcitor să-și spună întreaga spovedanie. Acesta avea pregătit, în sufletul său, un cuvânt de iertare și de pocăinţă, deplin, sincer și autentic, în care să-i spună tatălui său, pe care l-a rănit și l-a ignorat, că nu este vrednic nici măcar să se numească sluga sa, darămite fiul său. Atât de mult a simţit că a decăzut din punct de vedere spiritual, încât a spus: „Nu merit să mă numesc fiul tău. Tratează-mă și primește-mă ca pe unul dintre argaţii tăi, și sunt mulţumit”. Cu alte cuvinte, fiul nu a cerut nimic. A fi sclavul cuiva nu înseamnă ceva, dimpotrivă presupune să fii anulat, ca personalitate, ca om, ca libertate.

Păcatul fiului risipitor a fost unul faţă de iubire – a dat cu piciorul în iubirea tatălui său. Paradoxal, tatăl acestuia, chiar dacă a văzut că îi este ignorată dragostea, l-a primit cu inima deschisă, plină de iubire. Îl îmbrăţișează el întâi pe acest fiu – nu cum am fi crezut noi că este firesc, ca fiul să fie cel care încearcă să câștige îndurarea tatălui său, îmbrăţișându-l.

Preasfinția Sa a arătat că iertarea autentică este gratuită, nu implică o stare de superioritate a celui care o oferă:

Câţi dintre noi, atunci când vine cineva și își cere iertare, la modul sincer și autentic, avem capacitatea de a nu reproșa nimic? În cele mai multe cazuri, după ce își cere cineva iertare, noi avem toată grija să strecurăm măcar o mică idee care să transmită faptul că cel care și-a cerut iertare este și vinovat, iar noi îi facem un privilegiu, iertându-l.

Tatăl din acest pasaj evanghelic nu a stat pe gânduri, nu a ezitat în momentul în care fiul său a venit să-și ceară iertare. Nu a analizat nimic, nici nu i-a reproșat că a risipit toată averea cu femeile desfrânate, nu i-a spus nici că l-a negat, pentru că a plecat de acasă. A-ţi lua lumea în cap este ca și cum nu mai vrei să auzi de părinţii tăi, ca și cum ei nu mai există pentru tine – acest lucru dureros îl trăiesc părinţii ai căror copii se comportă ca fiul risipitor.

Tatăl nu-i reproșează absolut nimic, dimpotrivă, după ce îl îmbrăţișează, dă poruncă slugilor sale să facă ospăţ, să se veselească, pentru că fiul său „pierdut a fost și s-a aflat, mort a fost și a înviat” – prin pocăinţa sa, prin recunoașterea păcatelor pe care le-a săvârșit.

Tatăl îl îmbracă pe fiul său, îi dă haina cea dintâi, pe care a avut-o înainte de a pleca de acasă – haina cinstei de a fi fiu.

În Parabola celor poftiţi la cină (la nuntă), unul dintre cei care era acolo a fost scos afară pentru că nu avea haină adecvată, adică nu era pregătit, nu merita cinstea de a fi prezent la acel ospăţ.

Apoi, tatăl îi pune în degetul său inelul, semnul dragostei pe care a primit-o, necondiţionat, de la tatăl său. Dacă vom citi Sfânta Scriptură, vom vedea că momentul în care tatăl își primește fiul, pus în oglindă, seamănă foarte mult cu momentul în care Iosif, din Vechiul Testament, după ce a tâlcuit visele lui Faraon, este pus stăpân peste întreg Egiptul.

În vremea aceea, Egiptul era simbolul prosperităţii, dar și al decadenţei morale. De aceea, în tâlcuirile Părinţilor Bisericii, Egiptul simbolizează păcatul. Iosif a fost pus stăpân asupra Egiptului, atât ca semn al prosperităţii, cât și ca semn al faptului că el era foarte curat la suflet și putea să biruiască păcatul care domina în Egipt.

În Cartea Facerii (41, 41-42), ni se spune că, după ce Iosif a tâlcuit visele lui Faraon, acesta i-a spus lui Iosif: «„Iată, eu te pun astăzi peste tot pământul Egiptului!” Şi și-a scos Faraon inelul din degetul său și l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haină de vison și i-a pus lanţ de aur împrejurul gâtului său».

Putem observa similitudinile dintre modul cum a primit Iosif această autoritate din mâinile lui Faraon, și modul cum a fost primit fiul risipitor. Inelul este simbolul dragostei și al autorităţii. Inelul este rotund, nu are un capăt – este simbolul infinitului.

Cu o asemenea dragoste l-a primit tatăl pe fiul său rătăcitor – o dragoste necondiţionată, fără să-i reproșeze ceva, fără să-l schematizeze în anumite grile, să-l analizeze din punct de vedere psihologic, să vadă în ce tipologie se încadrează, și mai apoi, să fie convins să-i dăruiască iertarea și să-l primească atât de frumos.

Noi avem o asemenea abordare, căutăm, întotdeauna, fiind prizonierii micimii de suflet, să-i punem pe ceilalţi în tot felul de grile, pentru ca, mai apoi, să ne gândim dacă merită sau nu iertare.

După ce a primit inelul, tatăl îi dă încălţăminte. În mentalitatea vremii respective, sclavii umblau desculţi – acesta era unul dintre indiciile că nu erau oameni liberi. Când tatăl din Evanghelie îi dă încălţăminte, e ca și cum i-ar spune: „Tu ești liber. Îţi dăruiesc libertate. Până acum, ai trăit în sclavie – sclavia păcatului –, care te-a desfigurat, te-a dezumanizat, încât ai ajuns de ai mâncat din roșcovele porcilor, te-ai bălăcărit în noroiul patimilor. Acum ești un om liber. Îţi dau încălţăminte”.

După ce a primit încălţămintea, tatăl dă poruncă să fie tăiat viţelul cel îngrășat – semn că tatăl aștepta această întoarcere și a pregătit acest viţel, l-a îngrășat cu scopul de a-l tăia când se va întoarce fiul risipitor, pentru a se bucura, făcând un ospăţ.

Acest viţel îngrășat nu este altceva decât simbolul comuniunii depline cu cel care l-a iertat.

Comuniunea deplină cu Hristos este atunci când noi ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui, Liturghia fiind ospăţul credinţei. Așa ne primește Dumnezeu.

Dacă noi avem pocăinţă sinceră, schimbându-ne radical viaţa și renunţând la tot ceea ce ne dezumanizează, Dumnezeu ne primește, dăruindu-ne cinstea de a fi fiidându-ne haina harului dumnezeiesc, punând inelul dragostei în inima noastră – al unei dragoste infinite, de care noi ne bucurăm și ne împărtășim –, dându-ne încălţămintea libertăţii, ca totul să culmineze cu comuniunea ospăţului – de a sta la masă cu Dumnezeu, Cel care Se bucură pentru noi, atunci când renunţăm la păcat.

Acestea le putem învăţa, fiecare dintre noi, din acest „giuvaer” al Evangheliilor – Parabola întoarcerii fiului risipitor și a unui tată care își dăruiește dragostea sa necondiţionată celor care se întorc și vor să se împărtășească din aceasta.

În cadrul slujbei, Părintele Episcop Ignatie l-a pomenit și pe preotul Gheorghe Vasilache, ctitorul sfântului locaș, precum și pe fiii acestuia, Arhimandriții Vasile și Haralambie Vasilache (membru al Mișcării isihaste „Rugul Aprins”), fii ai satului, prigoniți în temnițele comuniste pentru mărturisirea credinței creștine.

Episcopia Hușilor

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.