Aurel Huian, botoșăneanul aflat în miezul revoltei anticomuniste din 15 noiembrie 1987, a murit la Vaslui

0

Stabilit la Vaslui după Revoluție, Aurel Huian, simbol al luptei anticomuniste, s-a stins din viață, ieri, la numai 62 de ani. O existență discretă, un dedicat om de familie, un uriaș blând”, așa cum îl descrie istoricul Oana Demetriade într-o postare cu o puternică încărcătură emoțională, care ar trebui să fie citită de toate generațiile tinere și pe care o vom reda mai jos. Dumnezeu să-l odihnească! România nu-și uită eroii!

„Aurel Huian a fost printre primii muncitori din Secția 440 (Matrițe), care a avut curajul să-și ceară drepturile, înainte de izbucnirea grevei, apoi a revoltei din 15 noiembrie 1987 de la Întreprinderea de Autocamioane Brașov (fosta „Steagul Roșu”).

În 14 noiembrie, când a primit fluturașul de salariu, a văzut că i-a fost reținut aproape jumătate din sumă, iar singura justificare era „social”. Aurel Huian ar fi trebuit să primească 1.500 lei, dar pe fluturaș era trecut doar 700, iar soția sa, Maria, angajată la aceeași secție (la comenzile podului rulant), din 1.300 lei, primea doar 600. „Aveam și rată la apartament, eram plin de găuri pe care nu puteam să le dovedesc niciodată” – ne-a spus într-o discuție. Împreună cu mai mulți colegi a întrerupt lucrul și a mers la inginerul Valeriu Ghelase pentru a-i cere explicații. În fața biroului, singurul care a avut curajul să intre a fost Aurel Huian – se baza pe faptul că era un foarte bun meseriaș (strungar-modelor), apreciat de șefi. Inginerul a fost surprins de inițiativa muncitorului – „Pentru ce ai venit neanunțat?”. Aflând despre nedumerirea subalternilor, justificarea șefului de secție a fost una singură: toți angajații întreprinderii primiseră salarii diminuate, așadar nu înțelegea de ce tocmai subordonații săi nu tăceau, acceptând situația, așa cum făcuseră și în lunile anterioare. Când Huian i-a spus că la ușa biroului său au venit mai mulți nemulțumiți, inginerul a atacat: „Păi, cum, bă, de ce-ați venit?! Faceți grevă?”

Nu, muncitorii nu făceau, încă, grevă, dar atitudinea șefului lor i-a întărâtat.

Pentru că făcea ture diferite cu soția sa (aveau doi băieți mici, de care aveau grijă cu rândul), Aurel Huian a plecat acasă, iar soția sa a intrat la schimbul III (noaptea de 14/15 noiembrie). Nemulțumiți de sumele trecute pe fluturașii de salariu și de lipsa vreunei explicații plauzibile, muncitorii de la S 440 opresc mașinile. Maria Huian urcă la locul său de muncă (podul rulant), nu dă drumul la mașină, dar privește de sus toată secția. Maiștrii au încercat să-i determine pe muncitori să înceapă lucrul, dar aceștia au refuzat.

Desfășurarea evenimentelor se cunoaște, în mare: greva din interiorul platformei industriale s-a transformat în protest sindical, apoi politic pe străzile Brașovului.

Aurel Huian a mers împreună cu colegii lui până în centru, dar nu a intrat în clădirile partidului și nu a distrus nici un obiect. Arestat în 16 noiembrie, a doua zi a fost dus la București, pentru anchete în sediile celor două Direcții de Cercetare Penală a Securității și a Miliției. El a fost încarcerat, inițial, într-o celulă din arestul Securității, iar în prima noapte a fost luat în primire de un anchetator, Pașca, pentru mai bine de 8 ore (22,00-6,15). După cum ne-a mărturisit Huian, ofițerul nu l-a brutalizat, ci l-a supus unor presiuni psihice (iar privarea de somn era una dintre cele mai grele).

Pentru că erau considerați în afara societății, anchetaților (fie la Securitate, fie la Miliție) li se interzicea să se adreseze cu „tovarășe” și li se impunea apelativul de „domn” sau „cetățene anchetator”.

Interogatoriile nocturne au continuat și în perioada următoare. Huian nu voia în ruptul capului să recunoască faptul că ar fi distrus obiecte din uzină și din clădirile partidului.

Dl Huian ne-a povestit: „Într-o seară, când au văzut că eu dau, seară de seară, aceeași declarație, anchetatorul îmi spune: domnul Huian, eu am încercat (ăsta nu m-a bătut, nu mi-a făcut nimic) să obțin pe cale pașnică tot ceea ce dumitale mi-ai spus aicea, dar nu mi-ai spus totul. Dar sunt în stare să aduc niște băieți care … o să spuneți și țâța care ai supt-o de la mămica dumitale. În următoarea seară au venit vreo 6-7 băiețași, unul mai brunet, cu părul creț, foarte agitat era omul ăla și a luat scrumiera, să-mi dea cu scrumiera în cap, m-a înjurat, m-a tras de perciuni, mi-a tras vreo 2 palme după cap”.

La finalul anchetei, după stabilirea pedepsei, Huian a fost dus în biroul generalului Mihalea, unul dintre adjuncții lui Nuță. Mihalea l-a întrebat: dacă este căsătorit, câți copii are. „I-am spus. Dacă am apartament – da, am apartament proprietate personală. Și, ce Paștele mă-tii, ți-o mai trebuit? – N-aveam cu ce plătesc rata la apartament, că apartamentul era cu bani… – Și trebuia să ieși în stradă, bă, să strigi tu împotriva lui Ceaușescu? Da cine p…da mă-tii ești tu, mă? – Tovarășul general… – Nu tovarășul, domnule! – Domnule general, vă rog frumos, îmi cer scuze… Eu am muncit o lună de zile și am început să-i povestesc… – Lasă, că ți-am citit de 10 ori dosarul…”

La simulacrul de proces din 2 decembrie 1987, Huian a primit 1 an și 6 luni de închisoare cu suspendarea condiționată a pedepsei și a fost deportat la Dorohoi, jud. Botoșani. Deși nu i s-a putut imputa nici o pagubă, condamnarea lui Huian este, cred, rezultatul curajului său din 14 noiembrie, de a-l înfrunta pe șeful secției și a-i cere socoteală pentru diminuarea salariilor.

Securitatea Botoșani i-a deschis, imediat după ce a ajuns în Dorohoi, dosar de urmărire informativă. După gestul de „maximă generozitate” a lui Nicolae Ceaușescu, de a decreta o amnistie extinsă de ziua sa (26 ianuarie 1988), Huian a cerut să plece la Brașov, la soție și copii. Pentru că „stegarii” nu fuseseră iertați de șeful statului, Securitatea a ordonat ca toți cei deportați din Brașov să semneze contracte de muncă pe perioadă nedeterminată la întreprinderile din țară unde fuseseră repartizați, iar Miliția să le pună vize de domiciliu stabil pe buletine (după acordarea, peste rând, a unor locuințe).

În dosarul lui Huian, securiștii au inclus pasaje din corespondența dintre cei doi soți și cu alți membri ai familiei. Scrisorile au fost un bun material de șantaj pentru soții Huian, pasajele „relevante” pentru securiști fiind tocmai acelea care redau zbuciumul acestor oameni față de despărțirea brutală și dorința lor de a fi iarăși împreună.

În ianuarie 1988, Aurel îi scria lui Gheorghe Huian (tatăl său): „sunt exact un nimeni, care nici nu pot vorbi, că mi-i teamă să nu-mi îngreunez situația. (…) Eu sunt foarte dus pe gânduri din toate punctele de vedere, parcă aș fi fost criminal sau nici nu pot să mă exprim pentru ce am fost tratat în felul ăsta (…) Nu cred că trece vreo zi să nu am lacrimi în ochi și plâng ca un copil, că mă gândesc la copii și la femeie, că poate lor nu le-o fi greu, dar mie mi-i f(oarte) greu fără ei”.

Soția sa, Maria, încerca să-i mențină moralul ridicat, chiar dacă se descurca greu, rămasă la Brașov împreună cu cei doi copii: „Te rog din suflet nu te gândi și nu te mai consuma, căci o să treacă el și necazurile astea ale noastre. (…) O să le pară rău la cei ce ne-au îndepărtat (…) Tare mai sunt decisă de a face orice în viața asta necăjită, dar nu mă gândesc la mine decât la tine și la băieți, căci tare mai sunt necăjiți, săraci și nevinovați, dar ce să facem trebuie să ne luăm inima în dinți și să putem rezolva ce trebuie. (…) Ai mare grijă ce faci și nu te mai gândi la nimic, o să mai treacă 2-3 săptămâni și după aceea o să fim împreună și după aceea să începem o viață mai fericită”.

Aurel i-a scris Mariei, în martie 1988: „Vezi dacă mai mergi la miliție spui cum stau lucrurile, că s-au plictisit toți să stea cu copiii mei, cere-le o indicație cum să-i poți crește, căci mama are și ea probleme cu copiii. Le spui că la creșă nu poți să-i dai pentru că nu-ți ajung banii pentru a-i întreține, eu aici cu o cheltuială, voi acolo cu alta, ori îți găsește de lucru să vii tu cu băieții încoace ori să-mi dea mie drumul, că în felul acesta nu pot să înțeleg cum am beneficiat de decret dacă ne ține izolați și la distanță de parcă nici nu aș fi liber. (…) Tu să ceri o audiență, să întrebi tot ce te doare, în special casa, copiii, eu, ce faci, cum poți să te mai chinui și cât timp trebuie să mergem tu acolo și eu aici și de ce nu mi-o fi rezolvat problemele astea dacă într-adevăr beneficiez de decret de ce ne mai pune pe drumuri”.

În scurt timp, soții Huian au vândut apartamentul din Brașov, iar Maria și cei doi copii s-au mutat în Dorohoi. Huian a continuat să fie nemulțumit de situația sa, într-o sinteză din noiembrie 1989 pentru conducerea ministerului, Macri (șeful Direcției a II-a Contrainformații în sectoarele economice) l-a nominalizat printre cei șase brașoveni deportați care „prezentau probleme”.

I-am cunoscut pe soții Huian acum câțiva ani la Brașov și am povestit împreună – dumnealor despre experiențele de la Brașov și Dorohoi, noi despre ce am mai citit. Erau foarte mândri de familia lor (al treilea băiat s-a născut în deportare – s-a stins, din păcate, acum ceva timp). Am reușit să purtăm o discuție mai aplicată, la telefon, pentru documentarea unui volum despre Brașov.

Dl Huian a fost, pentru mine, un uriaș blând. Vorbea atât de frumos, cu așa de mare grijă să nu jignească pe nimeni, atât de emoționat când ne relata momente foarte dure din perioada anchetei și a deportării forțate… L-a sunat pe Mihai în toamnă, să ne întrebe cum suntem, în contextul pandemiei. Ne-a spus că dumnealor sunt bine, în satul natal din județul Vaslui (Aurel Huian s-a născut la Botoșani, dar locuia în județul Vaslui n.r.), se bucură de nepoți și-l plâng pe copilul decedat.

Dumnezeu să-l aibă în paza sa! Condoleanțe familiei greu încercate!” Oana Demetriade

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here