„Nouă lei şi şaptezeci şi trei de bani pe zi reprezintă, prin raportare la treizeci de zile, alocaţia pe care statul o acordă unui copil cu vârsta între 2 şi 18 ani, patruzeci şi doi de lei şi şaptezeci de bani reprezintă echivalentul zilnic al venitului unui pensionar aflat la nivelul indemnizaţiei sociale, iar douăzeci şi doi de lei sunt destinaţi hranei zilnice a unui pacient internat într-un spital public. Aceste trei cifre nu descriu excepţii sociale, ci limitele financiare în interiorul cărora statul român defineşte, pentru milioane de oameni, copilăria, bătrâneţea şi vulnerabilitatea produsă de boală”, scrie deputata Raisa Enachi, într-o declarație de presă trimisă Camerei Deputaților pe care o redăm în continuare:
„În aceeaşi ţară în care copilăria este măsurată în câţiva lei pe zi, bătrâneţea în venituri care abia mai păstrează aparenţa unei existenţe autonome, iar boala în raţii financiare calculate până la ultimul leu, conducerea Partidului Naţional Liberal s-a reunit la Mamaia, însoţită de imaginea unei abundenţe ostentative, cu şampanie şi un tort monumental, proiectând figura unei puteri care pare să fi separat definitiv austeritatea pe care o prescrie societăţii de propriul său mod de existenţă, ca şi cum restrângerea, renunţarea şi insecuritatea materială ar aparţine exclusiv celor guvernaţi, în timp ce celor care decid le-ar reveni numai prerogativa de a administra, de la distanţă, consecinţele.
Nu tortul este problema, după cum nici şampania nu poate constitui, în sine, obiectul unei critici politice serioase, iar dreptul unui partid de a-şi reuni membrii şi de a-şi consolida coeziunea internă aparţine firesc vieţii democratice, însă ceea ce nu poate fi ignorat este ruptura dintre austeritatea proclamată drept necesitate colectivă şi conduita celor care o administrează, dintre restrângerea cerută societăţii şi confortul conservat de cei care exercită puterea, dintre exigenţa cumpătării adresată cetăţeanului şi absenţa aceleiaşi exigenţe din comportamentul celor care o formulează.
Puterea politică nu se exercită numai prin acte normative, bugete, ordonanţe ori decizii administrative, ci şi prin coerenţa dintre obligaţiile pe care le instituie şi conduita pe care o asumă, pentru că, într-un stat democratic, autoritatea nu derivă exclusiv din majoritate, funcţie sau procedură, ci şi din credibilitatea celui care pretinde cetăţeanului să accepte restrângeri, renunţări şi costuri personale în numele unei ordini economice ale cărei exigenţe nu pot funcţiona selectiv.
A cere societăţii cumpătare în timp ce puterea îşi rezervă privilegiul unei existenţe politice ferite de austeritatea pe care o prescrie celorlalţi înseamnă a transforma sacrificiul dintr-o obligaţie colectivă într-o distribuţie inegală a poverii, în care unii suportă consecinţele, iar alţii formulează justificările, unii reduc cheltuielile pentru hrană, medicamente, educaţie ori întreţinerea familiei, în timp ce alţii rămân suficient de îndepărtaţi de aceste realităţi pentru a le putea trata exclusiv prin categorii economice.
Inflaţia, scumpirea serviciilor, creşterea costului alimentelor şi diminuarea puterii de cumpărare nu reprezintă simple variaţii statistice, ci modificări ale libertăţii economice individuale, deoarece restrâng capacitatea reală a cetăţeanului de a decide asupra propriei existenţe şi îl obligă, tot mai frecvent, să aşeze în concurenţă necesităţi care, într-o societate decentă, nu ar trebui să se excludă reciproc.
Austeritatea nu poate dobândi legitimitate numai prin invocarea necesităţii economice, pentru că orice sacrificiu colectiv presupune o ordine morală a distribuirii poverii, iar această ordine este compromisă atunci când diferenţa dintre cei care decid şi cei care suportă devine atât de profundă încât echitatea încetează să mai constituie un principiu efectiv al guvernării şi rămâne doar o noţiune invocată atunci când trebuie justificată suferinţa altora.
De aceea, doamnei Oana Gheorghiu şi domnului Ilie Bolojan le adresez o invitaţie la Vaslui, nu pentru ceremonial, nu pentru fotografii şi nici pentru discursuri pregătite în prealabil, ci pentru a intra în comunităţile în care austeritatea nu este o teorie economică, ci o realitate trăită zilnic, pentru a vorbi cu părinţii care calculează dacă venitul familiei mai ajunge până la sfârşitul lunii, cu profesorii care ştiu câţi copii ajung la şcoală fără să fi mâncat dimineaţa, cu familiile pentru care o masă suficientă nu este întotdeauna o certitudine şi cu elevii care trebuie să parcurgă distanţe considerabile până la şcoală pentru a beneficia de un drept pe care Constituţia îl proclamă egal pentru toţi.
Îi invit să întrebe, direct, câţi copii se culcă flămânzi, câţi pleacă dimineaţa la şcoală fără o masă înainte, câţi kilometri trebuie să străbată un copil dintr-o comunitate rurală pentru a ajunge într-o sală de clasă, câte familii sunt obligate să aleagă între hrană, medicamente, încălzire şi nevoile educaţionale ale propriilor copii, pentru că adevărata măsură a unei politici nu se găseşte în confortul celui care o concepe, ci în existenţa celui asupra căruia ea produce efecte.
Poate că, după o asemenea întâlnire cu Vasluiul real, cu acea Românie care nu apare la mesele festive şi nu participă la recepţii, austeritatea nu va mai fi înţeleasă exclusiv ca formulă de guvernare, ci ca o răspundere morală faţă de fiecare om căruia statul îi cere să suporte încă o restrângere.
Pentru că, înainte de a cere unui copil să înţeleagă de ce statul nu are suficient pentru el, cei care conduc statul au obligaţia morală de a înţelege cum arată viaţa acelui copil”.
