Nu cu mult timp în urmă, Țările de Jos și Austria și-au folosit dreptul de veto împotriva României, atunci când s-a pus în discuție intrarea țării noastre în zona Schengen. Actualii politicieni români nu sunt la fel de intransigenți, atunci când se discută măsuri care ar putea afecta economic sau social țara noastră. Mai mult, România face parte dintre statele care susţin diminuarea rolului unanimităţii în politica externă europeană. Acest lucru este criticat de deputata Raisa Enachi care, într-un comunicat adresat Camerei Deputaților, explică rolul dreptului de veto al statelor membre UE ca fiind una dintre garanţiile fundamentale ale libertăţii de decizie naţională, dând dreptul fiecărui stat de a se opune atunci când interesul său fundamental nu coincide cu voinţa majorităţii.
Iată comunicatul transmnis Camerei Deputaților de parlamentarul vasluian Raisa Enachi:
„România nu şi-a pierdut, în sens juridic, dreptul de veto, iar tocmai de aceea critica trebuie formulată fără deformări şi fără excese retorice, pentru că realitatea politică este suficient de gravă prin ceea ce exprimă, statul român a fost aşezat între statele care susţin diminuarea rolului unanimităţii în politica externă europeană, adică între cei care acceptă ca una dintre garanţiile fundamentale ale libertăţii de decizie naţională să devină obiectul unei revizuiri politice al cărei sens ultim este restrângerea capacităţii fiecărui stat de a se opune atunci când interesul său fundamental nu coincide cu voinţa majorităţii.
Miza priveşte însăşi distribuţia autorităţii politice între statele membre, raportul dintre integrare şi suveranitate şi întinderea libertăţii pe care România înţelege să şi-o conserve într-o construcţie europeană întemeiată pe egalitate juridică, dar traversată inevitabil de disproporţii economice, demografice, diplomatice şi strategice care fac ca puterea reală a statelor să nu fie şi să nu poată deveni perfect simetrică.
Într-o asemenea arhitectură, unanimitatea nu reprezintă un vestigiu al unei Europe incapabile să decidă, ci expresia juridică a unui principiu politic fundamental, acela că există materii în care voinţa unui stat nu poate fi absorbită legitim de voinţa majorităţii, tocmai pentru că integrarea nu poate presupune anularea facultăţii fiecărei naţiuni de a-şi apăra propria raţiune de stat atunci când aceasta intră în contradicţie cu opţiunea dominantă.
Pentru România, unanimitatea are valoarea unei garanţii politice de prim ordin, deoarece într-o Uniune în care egalitatea juridică a statelor coexistă cu diferenţe considerabile de forţă economică, capacitate diplomatică şi influenţă strategică, dreptul fiecărui stat de a împiedica adoptarea unei decizii contrare interesului său fundamental reprezintă una dintre puţinele modalităţi prin care principiul egalităţii suverane nu rămâne o formulă abstractă, dar dobândeşte consistenţă efectivă în raporturile dintre puteri profund inegale.
Pentru marile puteri europene, diminuarea unanimităţii poate însemna consolidarea posibilităţii de a transforma influenţa politică în decizie colectivă, însă pentru statele care nu dispun de aceeaşi greutate economică, diplomatică şi strategică, pierderea sau restrângerea capacităţii de opoziţie poate însemna tocmai diminuarea acelei forme de egalitate care împiedică forţa să se transforme, prin simpla aritmetică a majorităţii, într-un substitut al consimţământului.
A considera veto-ul o formă de obstrucţie înseamnă, în ultimă instanţă, a accepta o concepţie asupra Europei în care eficienţa prevalează asupra libertăţii politice a statelor, iar rapiditatea unei decizii devine mai importantă decât legitimitatea ei pentru fiecare dintre naţiunile obligate să îi suporte consecinţele, deşi istoria politică europeană ar fi trebuit să ne înveţe că majorităţile pot fi legitime şi, totodată, incompatibile cu interesul legitim al unui stat aflat în minoritate.
Cu atât mai gravă este maniera în care România a fost înscrisă într-o asemenea orientare, fără ca societatea românească să fi fost confruntată anterior cu o dezbatere pe măsura semnificaţiei unei asemenea alegeri, fără o expunere publică a raţiunilor pentru care statul român ar considera oportună diminuarea unanimităţii şi fără o delimitare limpede a acelor materii în care România ar accepta ca propria sa opoziţie să poată fi depăşită prin constituirea unei majorităţi europene.
Această manieră de exercitare a reprezentării externe dezvăluie o concepţie profund discutabilă asupra raportului dintre funcţie şi stat, pentru că un ministru nu primeşte, odată cu numirea, proprietatea asupra interesului naţional, după cum demnitatea publică nu conferă dreptul de dispoziţie asupra prerogativelor statului, ci instituie obligaţia de a le administra cu prudenţa pe care o reclamă tocmai caracterul lor superior oricărui mandat individual.
Între a reprezenta România şi a decide câtă putere trebuie să mai păstreze România există o distanţă politică şi morală pe care niciun titular vremelnic al unei funcţii publice nu ar trebui să o traverseze cu uşurinţă, fiindcă autoritatea exercitată aparţine unui mandat limitat în timp, în vreme ce consecinţele unei orientări diplomatice pot continua mult după dispariţia politică a celor care au formulat-o.
Guvernele se succed, miniştrii îşi încheie mandatele, majorităţile parlamentare se schimbă, însă statul rămâne, iar permanenţa lui reclamă tocmai capacitatea de a distinge între ceea ce poate fi negociat de o putere vremelnică şi ceea ce aparţine patrimoniului politic al unei naţiuni, între opţiunea conjuncturală a unui titular de funcţie şi acele prerogative prin care o comunitate politică îşi conservă libertatea de a decide asupra propriului destin.
De aceea, afirmaţia potrivit căreia România nu şi-a pierdut încă dreptul de veto nu poate epuiza critica şi nici nu poate închide discuţia, pentru că problema esenţială nu este existenţa juridică actuală a acestui drept, dar faptul că România a acceptat să participe la edificarea unei doctrine politice în care propria sa capacitate de opoziţie este privită ca susceptibilă de restrângere, iar una dintre garanţiile sale instituţionale este transferată din sfera prerogativelor ce trebuie conservate în aceea a concesiilor ce pot fi negociate.
Există o formă de precaritate intelectuală a politicii externe atunci când disponibilitatea de a ceda este confundată cu maturitatea europeană, conformarea cu prestigiul, iar diminuarea propriei libertăţi de decizie cu o presupusă superioritate a integrării, deşi adevărata forţă a unei construcţii politice nu se verifică prin eliminarea opoziţiei, ci prin capacitatea de a admite existenţa diferenţei fără a o transforma în culpă şi existenţa dezacordului fără a-l considera o anomalie.
România nu devine mai europeană prin disponibilitatea de a accepta preventiv posibilitatea ca propriul său interes să fie înfrânt de o majoritate, după cum Uniunea Europeană nu dobândeşte mai multă legitimitate transformând diferenţele dintre naţiuni într-o problemă care trebuie depăşită prin reducerea capacităţii lor de opoziţie, pentru că o uniune politică întemeiată pe libertatea statelor nu poate deveni mai solidă prin diminuarea libertăţii celor care o compun.
Ceea ce trebuie criticat, prin urmare, nu este o renunţare juridică deja consumată, ci începutul unei renunţări politice, acel moment în care o prerogativă încetează să mai fie privită ca o garanţie a independenţei de judecată şi începe să fie descrisă ca un inconvenient al deciziei colective, pentru că pierderea puterii nu începe întotdeauna printr-un act solemn de cedare, ci poate începe mult mai discret, prin acceptarea unei noi gramatici politice în care ceea ce ieri era considerat drept fundamental devine astăzi negociabil, iar mâine poate deveni dispensabil.
Un mandat ministerial este trecător, o majoritate politică este trecătoare, iar titularii puterii sunt, prin definiţie, vremelnici, prerogativele statului aparţin însă unei continuităţi istorice care nu poate fi administrată după măsura unei cariere politice, iar cei care reprezintă România au obligaţia de a înţelege că autoritatea le este încredinţată pentru a apăra puterea statului, nu pentru a pregăti argumentele prin care această putere ar putea fi, treptat, diminuată.
Deputat de Vaslui Raisa Enachi
Camera Deputaților, 7 septembrie 2026”.
