„La 7 august 2026, într-o singură zi, 15.470.004 lei din bugetul statului au fost viraţi către opt partide politice: 5.132.818 lei către PSD, 3.035.116 lei către AUR, 2.794.483 lei către PNL, 1.983.502 lei către USR, 1.319.399 lei către S.O.S. România, 1.063.111 lei către POT, 72.619 lei către PMP şi 68.956 lei către Forţa Dreptei. Dacă însumăm transferurile lunare publicate pentru perioada ianuarie-august 2026, finanţarea publică acordată partidelor depăşeşte 122,69 milioane de lei în primele opt luni ale anului”, arată deputata Raisa Enachi, într-o declarație de presă trimisă Camerei Deputaților, pe care o redăm în continuare:
„Nu invoc aceste cifre pentru a susţine teza simplistă potrivit căreia eliminarea finanţării publice a partidelor ar rezolva dezechilibrul finanţelor statului. Ar fi intelectual incorect să comparăm 122 de milioane de lei cu un deficit bugetar proiectat pentru 2026 la 127,7 miliarde de lei, respectiv 6,2% din PIB. Le invoc pentru o problemă diferită şi, din punct de vedere politic, mult mai importantă, simetria morală dintre sacrificiul solicitat societăţii şi sacrificiul pe care sistemul politic este dispus să îl accepte pentru sine.
Bugetul anului 2026 a fost construit oficial pe o traiectorie de consolidare fiscală şi pe reducerea graduală a unor categorii de cheltuieli, iar statul justifică restrângeri, îngheţări şi o disciplină mai severă în utilizarea resurselor publice prin necesitatea restabilirii echilibrului bugetar. Această doctrină poate fi justificată economic. Credibilitatea ei politică depinde însă de un principiu pe care nicio formulă contabilă nu îl poate substitui, cel care cere austeritate nu poate revendica pentru sine o excepţie morală de la austeritate.
Aici nu discutăm numai despre bani, dar despre natura legitimităţii într-o democraţie reprezentativă. Cetăţeanului i se poate cere să accepte o povară fiscală suplimentară, restrângerea unei facilităţi sau amânarea unei cheltuieli publice numai dacă autoritatea care formulează această cerere demonstrează că aceeaşi exigenţă guvernează şi propria conduită. Altfel, disciplina bugetară încetează să mai funcţioneze ca principiu general şi capătă forma unei pedagogii politice în care sacrificiul este prescris de cei care îşi conservă propriul mecanism de finanţare.
Din acest motiv, la 15 octombrie 2025, înainte ca această temă să devină una dintre controversele curente ale anului 2026, am iniţiat singură propunerea legislativă care a devenit PL-x nr. 90/2026, prin care am propus suspendarea, pentru anii 2026 şi 2027, a subvenţiilor acordate partidelor politice de la bugetul de stat şi direcţionarea acestor resurse către sănătate, educaţie, protecţia copiilor şi protecţia persoanelor vulnerabile. Senatul a respins propunerea legislativă la 16 februarie 2026. În timpul dezbaterilor din plen, reprezentanţii PNL au susţinut, de la tribuna Senatului, că măsura reprezintă „o alocaţie”, iar reprezentanţii USR au afirmat că, prin adoptarea acesteia, „se va umbla cu sacoşele cu bani”. Propunerea legislativă se află în prezent la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, unde a fost trimisă Comisiei juridice pentru întocmirea raportului.
Am continuat aceeaşi linie prin PL-x nr. 388/2026, pe care am iniţiat-o şi care propune o regulă elementară de coerenţă financiară, o cheltuială electorală finanţată integral sau parţial din donaţii să nu poată fi rambursată ulterior din fonduri publice. Sursele respective trebuie evidenţiate distinct în conturile bancare de campanie şi în documentele contabile, tocmai pentru a exclude situaţia în care aceeaşi cheltuială dobândeşte succesiv justificări financiare diferite în raport cu finanţatorul privat şi cu bugetul public.
Nu contest raţiunea democratică din care s-a născut finanţarea publică a partidelor. Independenţa faţă de finanţatori privaţi, pluralismul politic şi reducerea riscului de captură economică a organizaţiilor politice sunt obiective legitime. Tocmai de aceea, discuţia trebuie purtată cu rigoare şi nu cu reflex populist.
Întrebarea serioasă nu este dacă partidele trebuie să dispună de resurse, evident că trebuie să dispună de resurse pentru a funcţiona într-o democraţie. Întrebarea fundamentală este care reprezintă nivelul rezonabil al contribuţiei publice, câtă transparenţă trebuie să existe în privinţa utilizării acesteia şi până unde poate merge statul în protejarea financiară a organizaţiilor care exercită puterea, în timp ce le cere celorlalte categorii sociale să accepte reducerea propriilor aşteptări bugetare.
Între ianuarie şi august 2026, cuantumul lunar al subvenţiilor a evoluat de la 14.471.475 lei în ianuarie la 15.405.550 lei în februarie, după care a rămas aproape constant în jurul valorii de 15,47 milioane de lei pe lună, ajungând la 15.470.004 lei atât în iulie, cât şi în august. Această „stabilitate” este relevantă tocmai pentru că apare într-un an în care politica fiscală este definită oficial prin consolidare, controlul cheltuielilor şi reducerea deficitului.
Din punct de vedere contabil, 15 milioane de lei într-o lună nu vor repara un deficit de 127,7 miliarde de lei. Cine ar pretinde contrariul ar transforma o problemă de principiu într-un exerciţiu de aritmetică electorală.
Din punct de vedere democratic, însă, fiecare leu capătă o semnificaţie diferită atunci când statul îi explică unui profesor, unui pensionar, unui părinte, unui pacient sau unei comunităţi locale că resursele sunt limitate. Pentru că legitimitatea sacrificiului nu rezultă numai din necesitatea lui economică, ci şi din distribuirea lui echitabilă.
Există o veche tentaţie a puterii de a transforma necesitatea într-o obligaţie pentru ceilalţi şi privilegiul într-o necesitate pentru sine. Finanţele publice sunt unul dintre locurile în care această contradicţie devine perfect vizibilă. Bugetul nu este doar un document contabil, este expresia numerică a ierarhiei pe care statul o stabileşte între propriile priorităţi.
Atunci când un guvern sau o majoritate parlamentară afirmă că fiecare categorie trebuie să participe la efortul de echilibrare fiscală, întrebarea legitimă nu este dacă partidele trebuie desfiinţate financiar. Întrebarea este dacă partidele acceptă să fie incluse în principiul pe care îl prescriu tuturor celorlalţi. Reprezentarea democratică nu conferă un drept de preempţiune asupra resursei publice, iar finanţarea politică nu poate deveni singura zonă în care austeritatea este o teorie despre ceilalţi.
De aceea solicit reluarea dezbaterii asupra PL-x nr. 90/2026 şi PL-x nr. 388/2026, nu pentru a transforma finanţarea partidelor într-un adversar convenabil şi nici pentru a nega rolul finanţării publice în protejarea pluralismului politic, ci pentru a restabili o exigenţă fără de care disciplina bugetară îşi pierde legitimitatea democratică, statul nu poate cere societăţii o morală a restrângerii şi rezerva sistemului politic o morală a excepţiei.
Dacă austeritatea este necesară, ea trebuie să fie credibilă, iar credibilitatea începe cu aceeaşi regulă pentru toţi, sacrificiul cerut cetăţenilor trebuie să fie însoţit de disponibilitatea sistemului politic de a suporta, atunci când situaţia o impune, propriul său sacrificiu”.
