Conacul de la Ivănesti, este unul din cele mai frumoase conace ale judeţului Vaslui. Dacă ar fi fost menţinut la forma pe care o avea prin anul 1990, ar fi putut fi un etalon al comunei Pădureni, însă neimplicare autorităţilor locale, a celor de la patrimoniul judeţean, lăsarea de izbelişte, în seama unor persoane dezinteresate, a făcut ca acesta să să degradeze de la o zi la alta, de la un an la altul.
Soluţii s-ar fi putut găsi, însă nepăsarea, prioritizarea unor edificii din satul Pădureni care să asigure o etichetă fastă pentru cei care sunt la conducerea comunei, în detrimentul acestei comori culturale burgheze, ne demonstrează că edilii s-au gândit doar la beneficii de moment, fapt care vădeşte o gândire prizonieră modelului epocii anterioare.
Să ne facem o idee despre importanţa edificiului cultural lăsat astăzi în paragină.
Istoricul conacului
Conacul de la Ivănesti a fost construit de arhitecţi italieni, pe cheltuiala văduvei generalului Paşcanu, între anii 1909 – 1911.
Conacul îmbină stilul renascentist cu cel brâncovenesc. Structura de rezistenţă este bună, conacul fiind construit din cărămidă având ca liant var şi nisip.
Materialele de construcţii pentru ridicarea conacului au fost aduse cu carele trase de boi din Gara Olteneşti, prin Şişcani-Hoceni. La construcţia conacului au contribuit şi ţăranii localnici.
La subsolul conacului existau: un beciul mare pentru butoaie şi beciul mic pentru alimente. Ulterior devine sala de petreceri, baluri etc. Conacul avea camere de locuit (mobila fiind adusă din mai multe ţări, inclusiv din Franţa, de la Paris), salon de primire, sală de spectacol sau petrecere unde aveau loc balurile, capela, unde erau botezaţi copii satului de preotul din sat (aceasta funcţionând în perioada comunistă ca bibliotecă).
Grajdul pentru cai era în spate, în afara conacului, pe latura de vest.
Ulterior conacul va reveni, prin căsătorie, lui Ion (Jean) Atanasiu. Acesta a deţinut funcţia de ministru al Reconstrucţiei Naţionale, imediat după Primul Război Mondial, apoi ca ministru de finanţe.
A fost membru fondator al Partidului Socialist al Muncitorilor din România între 1893-1899, pentru ca în 1899 să se autodesfiinţeze, trecând la liberali. Această trecere la liberali a fost numită Trădarea generoşilor.
Beciurile Conacului
La finalul construcţiei, curtea boierească era cea mai impunătoare din întreaga zonă. O imensă casa cu 24 de camere şi 3 turnuri. Dintre aceste 24 camere se deosebesc câteva.
Fostul salon al balurilor
De exemplu, baia era una modernă în acele vremuri, cu o cadă unde se îmbăiau boierii şi cazane mari cu care se încălzea apă. Bucătăria avea un bucătar albanez, rămas în zona din timpul războiului, pe care îl chema Riza Regeb; acesta avea mai multe ajutoare pentru a putea servi familia boierească.
Paraclisul Conacului
O cameră mai specială era camera de doliu, în care totul era negru. De la perdelele la mobilier, absolut totul avea aceeaşi culoare.
În această cameră erau primiţi oamenii în doliu, mai exact aici erau invitaţi musafirii boierului care aveau în familie o persoană decedată. În afara acestora camere, existau 3 turnuri. Dintre acestea, unul aparţinea bisericuţei din casă boierului (paraclisul). Acolo erau botezaţi unii copii. Celelalte 2 turnuri făceau parte din ansamblu casei.
În curte era şi o fântână impresionantă, cu o adâncime de circa 35 m adâncime, cu 1,5 m diametrul, deoarece atunci când intrai în ea puteai vedea stelele în plină zi.
Averea familiei Atanasiu nu se limita doar la conac, deoarece mai existau multe hectare de viţă de vie cu soiuri nemaiîntâlnite până atunci (vie americană).
La o distanţă mai mare, pe Dealul Plotoneştilor, era Crama (pe care o administra Ioan Lazăr), aici fiind crescute şi îngrijite animale: vaci, oi, cai, dar şi găini.Toate acestea stăteau la dorinţa boierului.
Familia Atanasiu era alcătuită din (boier) Ioan Atanasiu, soţia sa Elena şi fiul lor Ioan (Budi) Atanasiu. Budi a fost crescut de două femei-doice, până la vârsta de 6 ani. Doica lui Budi din satul Ivăneşti a fost Ecaterina Iftene.
Conacul a fost dobândit de Ion Atanasiu prin recăsătorirea sa cu fica văduvei generalului Paşcanu. Aceasta fiind cam urâtă, neavând prea mulţi pretendenţi, l-a acceptat pe Atanasiu, pe care îl cunoscuseră la Bucureşti (fostul general Paşcanu deţinea o proprietate şi în Bucureşti). El avea doi copii din prima căsătorie.
Fiind implicat şi în politică, venea rar la Ivăneşti, mai mult în vizită. Din căsătorie a rezultat un băiat Ioan (Budi). Acesta, suferind de o anumită boală, a locuit, în perioada copilariei, mai mult prin sanatoriile Elveţiei.
Revenindu-şi, şi-a continuat mai apoi studiile în Bucureşti. Ulterior, neavând experienţa tatălui său, nu a îmbrăţişat politica, căsătorindu-se cu Elvira, profesoară de pian, din Pechea, județul Galaţi. Mama sa moare de tânără, rămându-i moştenire întregul conac şi moşia pe care o gospodărea precar.
Stilul Renascentist redat de arhitecţii italieni
Bătrânii îşi amintesc cum boieroaica Elvira invita la conac femeile culte ale satului Ivăneşti sau din alte părţi şi, în timp ce acestea serveau ceaiul sau cafeaua, ea le delecta cântându-le piese clasice la pian. De asemenea, la sărbători, Elvira prepara cu dibăcie prăjituri de casă, servindu-i pe toţi cei care-i călcau pragul, mai ales de Crăciun sau Anul Nou. Cetele gălăgioase de copii ai satului, uneori şi din satele învecinate, veneau rând pe rând la boier cu uratul sau colindatul, primindu-i pe toţi, fără nici o excepţie.
Ba mai mult, botează familiei Lazăr – din apropierea Conacului, copila acestora, pe care o va numi tot ca pe boieroaică: Elvira, cu care se înţelegea foarte bine, ocazie cu care îi va oferi drept cadou de botez o trăsură boierească, pe care aceştia au păstrat-o mulţi ani ca amintire.
Viile şi pădurea lui Atanasiu erau administrate de Ioan Lazăr (tatăl profesorului Gheorghe Lazăr din Ivăneşti), ce avea studii viticole la Huşi.
În timpul războiului, Budi Atanasiu este declarat inapt pentru armată, rămânând la moşia sa din Ivăneşti.
Pe moşia sa avea mai mulţi angajaţi iar restul pământului era arendat localicilor.
În timpul războiului dintre anii 1941-1944, Budi este numit, de guvern, primar al comunei Schiopeni. În acest timp soţia îl părăseşte, datorită neloialităţii.
Au avut un băiat Alexandru Atanasiu (astăzi decedat), de profesie farmacist în Bucureşti, fără ca acesta să aibă urmaşi. Cu toate acestea, bătrânii spun că ar mai avea o fică nelegitimă pe nume Tatiana, fiind concepută cu Sofia Ţuţuianu, din Ivăneşti (servitoare de la Conac).
Interiorul Conacului, în curs de deteriorare (astăzi)
În anul 1945, Budi Atanasiu este arestat de către regimul comunist proaspăt instalat, deoarece deţinuseră anterior funcţia de primar, fiind considerat duşman al poporului. Va şi muri, din cauza relelor tratamente din Penitenciarul de la Vaslui. În acelaşi an, fosta soţie, ce locuieseră în Galaţi, a revenit la conacul de la Ivăneşti, dar, după o scurtă perioadă, va pleca, din cauza comuniştilor.
Conacul a găzduit după spargerea Frontului (1944), în timpul războiului, comandamentul ruşilor, iar după terminarea conflagraţiei mondiale a intrat în proprietatea Gospodăriilor Agricole de Stat, aparţinând de comună Vetrişoaia, în 1955, apoi la Primăria Cârligaţi. Ulterior revine la Primăria Ivăneşti cu satele Căpoteşti şi Todereni, când este renovat şi devine şcoală şi dispensar. În acelaşi corp al clădiri conacului funcţiona şi instituţia Primăriei până în 1968, odată cu restructurarea administrativă a României, când dispare Primăria Ivăneşti.
Conacul a funcţionat ca şcoală din anul 1959, când se înfiinţează, pe lângă ciclul primar şi un corp gimnazial.
Din anul 1959 se înfiinţează CAP-ul, iar sediul acestuia va funcţiona la Şcoala veche de tip Spiru Haret din vale, şcoală ce funcţiona de la începutul secolului al XX-lea. Ca urmare clasele primare se mută în conac, unde vor funcţiona până în 2006.
Dispensarul se înfiinţa în corpul Conacului în anul 1957 şi va funcţiona până la disfiinţare, în anul 1995. În cadrul acestuia a existat şi o Casă de Naştere, având ca moaşă pe Grecu Elena din Văleni, iar ca asistentă medicală pe Năstase Vasilica.
Clasele gimnaziale au funcţionat între anii 1966 -1984, iar clasele primare până în 2006, când se vor muta în vale. La un moment dat, corpul profesoral de la Conac număra 12 cadre formate din profesori, învăţători şi educatoare.
După 1990 Conacul este retrocedat unui nepot, Ionescu, după soţia lui Budi – Elvira, fiind de profesie medic, care ulterior moare, rămânând moştenire celor două fete ale sale. Acestea au vândut de curând conacul.
În concluzie, deşi a trecut la un proprietar, conacul a rămas în continuare în paragină. De ce?
Deoarece, fiind o clădire de patrimoniu, conacul ar fi trebuit să suporte o reparaţie conform unor standarde specifice, ceea ce implica cheltuieli mari, sume pe care proprietarii nu le-ar fi deţinut.
Soluţii s-ar fi găsit. Cumpărarea ori concesionarea pe un număr de ani, timp în care şi cu bani puţini din bugetul comunal s-ar fi menţinut funcţionalitatea acestuia. Am sesizat însă o cruntă nepăsare, pasarea responsabilităţii asupra proprietarilor actuali, astfel încât, dintr-o clădire model a judeţului Vaslui, a ajuns o paragină. Unde m-ai punem că pentru cei de la judeţ această clădire nici nu există…
Prof. dr. Vicu Merlan
