Decarbonizarea industriei românești a reprezentat talon prin PNRR în numele căruia actualii guvernanți (demiși) au pus în pericol nu doar siguranța industriei românești, ci chiar siguranța energetică a țării. Închiderea, fără a pune altceva în loc, a centralelor energetice pe cărbune ori păcură, poate fi catalogată drept un atentat la siguranța României, fapt demontrat luna trecută, când țara a fost în prag de colaps energetic, arată deputata Raisa Enachi. „Nu contest obiectivul european al reducerii emisiilor şi al modernizării tehnologice, contest însă modul în care este construită această tranziţie atunci când costurile sunt certe, obligaţiile sunt obligatorii, iar garanţiile privind accesul industriei româneşti la resursele mobilizate rămân insuficiente”, spune Raisa Enachi, într-un comunicat de presă adresat Camerei Deputaților. Parlamentarul vasluian cere responsabilitate din partea reprezentanților României în Parlamentul European, precum și a Guvernului demis, în obținerea de garanții ca industria românească să nu aibă de suferit datorită așa zisei „decarbonizări europene”.
În acest moment, dosarul Fondului temporar pentru decarbonizare se află în prima lectură în Parlamentul European. Dezbaterea a avut loc pe 14 septembrie, la Strasbourg, iar votul în plen a fost programat pentru 15 septembrie 2026. Pentru europarlamentarii români, acesta ar trebui să reprezinte dovada patriotismului lor, susținând amendamente pentru a obținee garanţii pentru accesul și competivitatea industriei româneşti pe piața europeană și mondială.
Deputata Raisa Enachi a atras atenția asupra acestui lucru, adresând Camerei Deputaților un comunicat în care arată că o economie europeană care refuză transformarea tehnologică riscă să îşi piardă competitivitatea, dar o economie care îşi reduce capacitatea industrială în numele tranziţiei îşi pierde producţia, locurile de muncă, competenţa tehnologică, veniturile fiscale şi o parte din autonomia economică: „Aceasta este problema reală pe care o avem de discutat la Bruxelles, nu dacă Europa se decarbonizează, dar cine suportă costul acestei transformări, cine beneficiază de resursele mobilizate şi ce se întâmplă cu industria statelor membre care pornesc de la poziţii economice diferite”.
„Propunerea Comisiei Europene privind Fondul temporar pentru decarbonizare porneşte de la o problemă economică reală. Pe măsură ce alocările gratuite de certificate de emisii sunt reduse pentru sectoarele acoperite de CBAM, industrii precum fierul şi oţelul, aluminiul sau îngrăşămintele sunt tot mai expuse riscului de pierdere a competitivităţii şi de relocare a producţiei. Fondul este conceput tocmai pentru a sprijini temporar industria europeană în procesul de decarbonizare şi pentru a limita acest risc. În forma propusă de Comisie, finanţarea este legată de veniturile generate prin CBAM, 25% urmând să provină din contribuţiile statelor membre aferente veniturilor din certificatele CBAM pentru anii 2026 şi 2027, în timp ce 75% reprezintă o resursă proprie a Uniunii Europene.
În aceste condiţii, întrebarea este legitimă şi nu mai poate fi evitată: care este contribuţia financiară a României şi care este capacitatea reală a industriei româneşti de a beneficia de acest mecanism? Nu putem accepta o arhitectură europeană în care contribuţia financiară este certă, obligaţiile climatice sunt obligatorii, iar accesul efectiv la resurse depinde de criterii care pot favoriza economiile cu o capacitate financiară şi administrativă deja superioară.
Această preocupare nu este una conjuncturală şi nici o construcţie politică fără fundament instituţional. Prin Hotărârea nr. 68 din 14 aprilie 2026, Senatul României a solicitat o distribuţie geografică echitabilă a resurselor, evitarea concentrării fondurilor într-un număr redus de state membre şi acces efectiv inclusiv pentru statele cu o capacitate administrativă mai redusă. De asemenea, Senatul a atras atenţia asupra riscului ca avantajele să se concentreze în economiile care dispun deja de o capacitate financiară superioară. Această poziţie trebuie apărată în mod consecvent în negocierile europene. Egalitatea juridică dintre state nu înseamnă automat echitate economică, diferenţele de acces la capital, costurile de finanţare, infrastructura energetică, dimensiunea companiilor, capacitatea administrativă şi posibilitatea de cofinanţare pot determina capacitatea reală a fiecărei economii de a utiliza un instrument european de sprijin. Nu putem compara capacitatea de investiţie a industriei româneşti cu aceea a marilor economii occidentale ignorând aceste diferenţe şi apoi să prezentăm rezultatul unei competiţii inegale drept expresia suficientă a solidarităţii europene.
O problemă la fel de importantă este energia. Competitivitatea industriei nu poate fi separată de costul energiei. Decarbonizarea oţelului, aluminiului, îngrăşămintelor şi a altor industrii energointensive nu înseamnă doar tehnologii noi, înseamnă energie competitivă, infrastructură de transport şi distribuţie, capacităţi de producţie, stocare, securitatea aprovizionării şi acces la contracte energetice pe termen lung. România dispune de producţie nucleară, hidroenergie, gaze naturale şi un potenţial important pentru dezvoltarea surselor regenerabile, dar existenţa acestor resurse nu reprezintă, în sine, o politică industrială. Avantajul energetic devine avantaj competitiv numai atunci când se transformă în energie predictibilă şi accesibilă pentru industrie, în infrastructură şi în condiţii care permit investiţii productive pe termen lung.
La fel de important este faptul că CBAM nu rezolvă singur problema competitivităţii. Mecanismul poate corecta o parte din diferenţa dintre producătorii europeni şi importurile provenite din state cu standarde climatice mai reduse, dar producătorul european rămâne expus pe pieţele terţe, unde concurenţii săi pot beneficia de costuri de carbon şi de energie mult mai mici. Aici apare riscul cel mai mare, ca decarbonizarea să nu mai însemne modernizarea industriei europene, dar mutarea acesteia în afara Europei. Dacă o fabrică se închide în România, iar producţia este mutată într-o jurisdicţie cu standarde climatice mai reduse, emisiile nu dispar, se schimbă doar locul în care sunt produse. În schimb, România pierde producţie, locuri de muncă, venituri fiscale, competenţă tehnologică şi capacitate industrială.
Uniunea Europeană poate ajunge astfel să îşi reducă emisiile teritoriale, în timp ce emisiile încorporate în produsele importate continuă să existe. Aceasta nu este decarbonizare industrială, este externalizarea producţiei şi a emisiilor. Din acelaşi motiv, banii publici destinaţi decarbonizării trebuie să producă rezultate economice verificabile. Nu poate fi justificată finanţarea modernizării unei capacităţi industriale dacă, după realizarea investiţiei, producţia este transferată într-o altă jurisdicţie. Contribuabilul nu poate finanţa modernizarea unei fabrici pentru ca, ulterior, producţia şi locurile de muncă să plece în altă parte.
Sprijinul public trebuie să fie legat de menţinerea activităţii productive, de păstrarea capacităţii industriale şi de rezultate concrete în materie de investiţii, tehnologie şi locuri de muncă. Decarbonizarea finanţată din bani publici trebuie să producă mai multă competitivitate, nu mai puţină producţie.
În acelaşi timp, existenţa unui fond european nu poate substitui o politică industrială naţională. Prin PNRR şi prin legislaţia europeană aplicabilă, România şi-a asumat deja obligaţii importante privind tranziţia energetică şi reducerea emisiilor. Cu cât aceste obligaţii sunt mai mari, cu atât mai importantă este existenţa unor instrumente economice care să transforme costul tranziţiei în investiţii, productivitate, tehnologie şi competitivitate. Altfel, riscăm să contabilizăm reducerea emisiilor separat de pierderea capacităţii industriale”, arată deputata de Vaslui Raisa Enachi, în comunicatul transmis Camerei Deputaților.
Dosarul Fondului temporar pentru decarbonizare se află în prima lectură în Parlamentul European, dezbaterea având loc luni, 14 septembrie, la Strasbourg, votul în plen fiind programat pentru 15 septembrie. „Votul europarlamentarilor români va fi, prin urmare, mai mult decât o declaraţie de principiu, va fi o opţiune politică verificabilă. Europarlamentarii români trebuie să explice public ce amendamente susţin, ce garanţii au obţinut pentru accesul industriei româneşti la fond, cum este prevenită concentrarea resurselor în economiile cu cea mai mare capacitate financiară şi ce instrumente sunt prevăzute pentru protejarea industriilor expuse relocării.
La fel de important, Guvernul României, chiar aflat în interimat, nu este eliberat de responsabilitatea reprezentării intereselor economice ale ţării. Interimatul guvernamental nu înseamnă interese naţionale interimare, este necesară prezentarea publică a estimării contribuţiei României, a metodologiei de calcul, a sectoarelor şi instalaţiilor industriale care ar putea beneficia de mecanism, a poziţiei susţinute în Consiliu şi a strategiei privind competitivitatea industriei energointensive”, consideră deputata Raisa Enachi, care arată că nu este suficient să spunem că susţinem tranziţia verde, trebuie să putem spune ce obţine economia românească din această tranziţie. Câte capacităţi industriale vor fi modernizate? Ce investiţii vor fi atrase? Câte locuri de muncă vor fi menţinute? Cât din costul tranziţiei va fi transformat în tehnologie şi productivitate şi, în cele din urmă, ce va câştiga cetăţeanul român? „Pentru că cetăţeanului nu îi putem cere să plătească o tranziţie al cărei rezultat este energie mai scumpă, producţie industrială mai mică, dependenţă mai mare de importuri şi pierderea locurilor de muncă. România nu trebuie pusă să aleagă între mediu şi industrie, pentru că aceasta este o falsă opoziţie, trebuie să impună o politică în care decarbonizarea se realizează prin investiţie, nu prin închidere, reducerea emisiilor prin tehnologie, nu prin exportarea producţiei, iar integrarea europeană prin consolidarea capacităţii industriale, nu prin transformarea economiei româneşti într-un consumator al tehnologiilor şi produselor fabricate în altă parte.
De aceea, europarlamentarii români şi Guvernul trebuie să obținî spună garanţii pentru industria României, prin susținerea de amendamente şi mecanisme ce vor împiedica transformarea decarbonizării europene într-un proces de dezindustrializare a economiei româneşti”, este de părere deputata Raisa Enachi.
