„Pierderea celor 770 de milioane de euro aferente jalonului din Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă privind reforma salarizării publice introduce în dezbaterea politică o chestiune care depăşeşte cu mult neîndeplinirea unei obligaţii europene, deoarece ne confruntăm cu situaţia în care o reformă cunoscută şi asumată de ani la rând nu este abandonată, nu este declarată inutilă şi nici nu este considerată imposibil de realizat, ci este pur şi simplu deplasată dincolo de termenul care îi conserva consecinţa financiară, urmând să fie adoptată până la sfârşitul anului 2026, după ce România va fi pierdut deja suma asociată îndeplinirii sale la timp”, arată deputata Raisa Enachi într-o declarație adresată Camerei Deputaților pe care o redăm în continuare:
„Comunicarea oficială din 26 august confirmă simultan trei elemente care nu pot fi disociate, reforma a fost amânată succesiv începând din 2022, pierderea aferentă jalonului este de 770 de milioane de euro, iar adoptarea legii rămâne asumată până la sfârşitul anului 2026.
Această succesiune conferă situaţiei o gravitate politică aparte, pentru că, dacă legea poate fi finalizată şi adoptată câteva luni după expirarea termenului, atunci nu imposibilitatea reformei explică pierderea finanţării, dar incapacitatea instituţională de a realiza aceeaşi reformă în interiorul intervalului pentru care statul şi-a angajat răspunderea, iar diferenţa dintre august şi decembrie dobândeşte astfel o valoare precisă, de 770 de milioane de euro, pe care nicio explicaţie despre dificultatea negocierilor nu o poate transforma într-o consecinţă inevitabilă.
Mai mult, comunicarea oficială precizează că proiectul este aproape finalizat din punct de vedere tehnic, ceea ce restrânge şi mai mult spaţiul justificărilor posibile, deoarece, dacă dimensiunea tehnică a legii se află într-un stadiu apropiat de finalizare, iar ceea ce rămâne de tranşat este distribuţia politică a anvelopei salariale între diferitele categorii profesionale, atunci pierderea celor 770 de milioane de euro nu poate fi atribuită lipsei de cunoaştere a sistemului, inexistenţei unor variante normative sau imposibilităţii obiective de a construi mecanismul juridic, ci unei incapacităţi de a transforma divergenţa politică în decizie înainte ca termenul să producă o consecinţă patrimonială pentru România.
Aici se află, în opinia mea, una dintre cele mai severe forme ale răspunderii democratice, pentru că puterea nu poate fi evaluată numai prin reformele pe care declară că intenţionează să le realizeze, ci şi prin capacitatea de a le produce în momentul în care ele mai conservă integral interesul public urmărit, iar o lege adoptată în decembrie poate continua să reorganizeze sistemul de salarizare, poate continua să corecteze anumite dezechilibre şi poate continua să genereze efecte juridice pentru viitor, însă nu mai poate readuce în patrimoniul României cele 770 de milioane de euro pierdute prin neîndeplinirea jalonului la termen.
Reforma salarizării nu a apărut în agenda statului în vara anului 2026, iar disfuncţiile Legii-cadru nr. 153/2017 nu au devenit inteligibile abia în apropierea scadenţei PNRR, pentru că aproape nouă ani de derogări, excepţii, plafonări, intervenţii sectoriale şi modificări succesive au făcut vizibile diferenţele dintre categoriile profesionale, incoerenţele dintre nivelul studiilor, răspundere şi remuneraţie, regimurile distincte aplicate unor activităţi comparabile şi vulnerabilitatea unei construcţii legislative care şi-a proclamat caracterul unitar, dar a ajuns să funcţioneze, în numeroase segmente, printr-o acumulare de derogări de la propria logică.
Tocmai asupra acestor contradicţii am intervenit public la 4 iunie 2026, în plenul Camerei Deputaţilor, când am comparat coeficienţii prevăzuţi în proiectul noii legi pentru funcţiile de demnitate şi conducere cu cei rezervaţi asistenţilor medicali, infirmierelor, brancardierilor, profesorilor debutanţi şi altor categorii profesionale care asigură funcţionarea directă a serviciilor publice, arătând că o reformă care revendică echitatea nu poate conserva o ierarhie în care poziţiile superioare ale aparatului public beneficiază de o protecţie normativă superioară celei acordate muncii exercitate zilnic în spitale şi şcoli.
Nu formulez, aşadar, această critică după consumarea consecinţei financiare şi nici nu susţin că România ar fi trebuit să adopte, indiferent de conţinut, orice variantă legislativă numai pentru a conserva finanţarea europeană, deoarece am criticat public proiectul tocmai în perioada în care exista încă timpul necesar corectării lui şi am revenit, în luna iulie, asupra problemelor din sănătate, unde forma pusă în discuţie a noii salarizări provocase notificarea unei greve de avertisment în 523 de unităţi sanitare, iar diferenţele privind plata gărzilor, sporurile pentru condiţii periculoase şi ierarhia coeficienţilor demonstraseră că adoptarea unei legi fără o fundamentare suficientă ar fi transferat asupra personalului medical costul unei reforme concepute defectuos.
La 22 iulie 2026 am revenit asupra riscului ca noua lege să transforme diferenţele existente în privilegii consolidate normativ, într-un moment în care proiectul era încă susceptibil de corectare, ceea ce face cu atât mai greu de acceptat ideea că România ar fi fost constrânsă, la sfârşitul lunii august, să aleagă între două variante la fel de inacceptabile, adoptarea precipitată a unei legi insuficient fundamentate sau pierderea finanţării. Adevărata obligaţie a guvernării fusese aceea de a evita apariţia acestei alternative prin elaborarea, negocierea şi transmiterea către Parlament a unei soluţii suficient de devreme.
O reformă care a fost amânată începând din 2022 nu poate invoca în august 2026 lipsa timpului ca pe o circumstanţă exterioară procesului politic, deoarece timpul nu a fost retras României, dar a fost consumat în interiorul propriului său mecanism decizional, iar diferenţa dintre o dificultate tehnică şi o responsabilitate politică se află tocmai aici, dificultatea poate explica necesitatea unei perioade mai lungi de pregătire, dar nu poate justifica faptul că această perioadă, deşi cunoscută şi disponibilă, a fost consumată până la punctul în care scadenţa a devenit mai rapidă decât capacitatea instituţiilor de a decide.
Cu atât mai semnificativ este faptul că adoptarea legii este proiectată acum până la sfârşitul anului, deoarece între 31 august şi 31 decembrie nu dispare complexitatea salarizării publice, nu se reduc automat diferenţele dintre profesii, nu se simplifică raporturile juridice şi nu încetează tensiunile dintre interesele bugetare şi revendicările profesionale, ci dispare doar posibilitatea de a asocia finalizarea reformei celor 770 de milioane de euro pe care respectarea termenului le-ar fi conservat României.
Aceasta este contradicţia politică asupra căreia consider necesară o discuţie mult mai severă decât simpla constatare a unui jalon ratat, pentru că, dacă aceeaşi lege este considerată necesară în decembrie, aceeaşi reformă rămâne obligatorie şi aceeaşi anvelopă salarială trebuie respectată, atunci trebuie explicat de ce decizia politică nu a putut fi produsă atunci când avea o valoare publică suplimentară de 770 de milioane de euro, iar această explicaţie nu poate fi substituită prin dispersarea responsabilităţii între numeroase instituţii sau prin afirmarea generică a dificultăţii negocierii.
Există, în această situaţie, şi o problemă de simetrie morală a puterii, deoarece politica bugetară a ultimilor ani a fost construită în jurul unor exigenţe repetate de disciplină financiară, limitare a cheltuielilor, restrângere a unor beneficii, control al masei salariale şi acceptare socială a unor măsuri justificate prin precaritatea resurselor statului, iar legitimitatea unei asemenea doctrine devine dificil de susţinut atunci când aceeaşi autoritate care solicită societăţii sacrificiu financiar acceptă, pentru propria incapacitate de coordonare politică, consecinţa unei pierderi de sute de milioane de euro.
Profesorului căruia i se invocă limita bugetară pentru a explica imposibilitatea unei majorări salariale, medicului căruia i se cere să accepte restrângerea unor componente de venit, administraţiei locale căreia îi este impusă reducerea aparatului şi contribuabilului pentru care nerespectarea unei obligaţii fiscale produce imediat dobânzi, penalităţi şi executare nu li se poate cere, în acelaşi timp, să considere lipsită de consecinţă politică situaţia în care statul însuşi nu respectă un termen a cărui valoare este de 770 de milioane de euro.
Rigoarea bugetară nu poate constitui o normă severă pentru societate şi o recomandare facultativă pentru putere, după cum responsabilitatea nu poate fi individualizată cu precizie atunci când cetăţeanul întârzie o obligaţie şi dizolvată într-o formulă colectivă atunci când instituţiile politice întârzie o reformă, pentru că o asemenea asimetrie erodează nu numai încrederea în capacitatea administrativă a statului, ci însăşi justificarea morală prin care autoritatea solicită populaţiei să accepte constrângeri în numele interesului financiar general.
Ceea ce mă preocupă, prin urmare, nu este exclusiv suma pierdută, oricât de importantă ar fi aceasta, ci precedentul politic pe care îl produce normalizarea unei asemenea conduite, în care o obligaţie poate fi cunoscută timp de ani, negocierea poate fi amânată până în proximitatea termenului, termenul poate expira cu un cost financiar major, iar aceeaşi obligaţie poate fi continuată ulterior ca şi cum adoptarea întârziată ar epuiza integral problema răspunderii.
Adoptarea legii până la sfârşitul anului va putea răspunde necesităţii de a reconstrui sistemul salarizării publice, însă nu va putea răspunde întrebării de ce aceeaşi construcţie nu a fost realizată atunci când îndeplinirea ei producea României încă 770 de milioane de euro, iar această diferenţă dintre necesitatea normativă şi oportunitatea pierdută trebuie să rămână în centrul evaluării politice, pentru că guvernarea nu presupune numai capacitatea de a produce în cele din urmă o soluţie, ci obligaţia de a o produce înainte ca întârzierea să consume o parte din interesul public pe care soluţia trebuia să îl protejeze.
Există o responsabilitate a conţinutului legii, pe care am invocat-o în iunie şi iulie atunci când am criticat dezechilibrele proiectului, dar există în egală măsură o responsabilitate a momentului în care legea este produsă, iar cele două nu pot fi opuse una celeilalte, deoarece România nu trebuia să aleagă între o lege nedreaptă adoptată repede şi o lege mai bună adoptată după pierderea banilor, ci avea obligaţia politică de a construi la timp o lege suficient de riguroasă încât să răspundă atât criteriului echităţii interne, cât şi angajamentului financiar european.
Această obligaţie devine cu atât mai evidentă cu cât documentul oficial publicat la 26 august recunoaşte că reforma fusese amânată ani la rând, începând din 2022, că proiectul este acum aproape finalizat tehnic şi că adoptarea sa este prevăzută până la sfârşitul anului, trei constatări care, examinate împreună, desenează nu imaginea unei reforme imposibile, ci cronologia unei decizii politice care a ajuns la maturitate după momentul în care maturitatea ei mai putea conserva întreaga valoare publică asociată.
O asemenea situaţie nu poate fi închisă prin formula potrivit căreia pierderea a fost „asumată”, deoarece, în ordinea democratică, asumarea nu reprezintă substitutul răspunderii, iar declararea conştientă a acceptării unei consecinţe nu diminuează obligaţia de a explica de ce acea consecinţă a devenit necesară, cine a administrat timpul disponibil, cine a împiedicat convergenţa soluţiilor şi prin ce mecanism instituţional va fi prevenită repetarea unui model în care amânarea unei reforme se transformă într-o pierdere suportată de întreaga societate.
Cele 770 de milioane de euro constituie, astfel, nu numai costul unui jalon neîndeplinit, ci valoarea concretă a distanţei dintre responsabilitatea declarată şi responsabilitatea exercitată, dintre reforma recunoscută ca necesară şi reforma produsă după expirarea momentului care îi conferea întreaga eficienţă, dintre disciplina financiară impusă cetăţeanului şi disciplina instituţională pe care puterea este obligată să şi-o impună sieşi, iar dacă aceeaşi lege va putea fi adoptată în decembrie, după ce nu a fost adoptată până la 31 august, atunci cele patru luni care separă aceste două momente vor rămâne înscrise în bilanţul politic al statului român cu o valoare pe care nicio justificare ulterioară nu o mai poate modifica, 770 de milioane de euro”.
