Guvernul a aprobat, prima dată din 2022, actualizarea standardelor de cost pentru serviciile sociale, precum și pentru alocația zilnică de hrană. Astfel, alocația zilnică de hrană, pentru toate categoriile de beneficiari (copii, persoane cu dizabilități, persoane vârstnice, alte categorii vulnerabile) va crește de la 22 lei la 32 lei/zi, aproape jumătate față de banii cheltuiți pentru „bunăstarea deținutților”, așa cum a observat deputata Raisa Enachi. Într-un comentariu postat pe pagina sa de socializare, deputata critică faptul că, dacă pentru fiecare deținut din sistemul penitenciar banii pentru costul zilnic se alocă constant, sigur și predictibil, fără pauze, fără întârzieri și fără discuții despre lipsa fondurilor, persoanele cele mai vulnerabile nu prea se află în atenția guvernanților.
Iată comentariul deputatei Raisa Enachi:
„32 de lei pe zi pentru o persoană cu dizabilități. Aceasta este suma pe care Guvernul României a considerat-o suficientă pentru existența zilnică a unui om care trăiește permanent cu limitări reale, cu dureri, cu dependență de tratamente, terapii și controale medicale repetate, dar și cu cheltuieli care nu pot fi amânate, suspendate sau negociate.
32 de lei pentru o zi obișnuită în care trebuie să ajungi la medic, să îți iei medicamentele, să te deplasezi, să faci o terapie sau pur și simplu să reziști într-un sistem care îți cere constant hârtii, reevaluări și dovezi pentru a accepta un adevăr evident, dizabilitatea nu dispare și nu se ameliorează prin birocrație.
În același timp, statul român cheltuie zilnic aproximativ 61 de lei pentru fiecare deținut din sistemul penitenciar, o sumă alocată constant, sigur și predictibil, fără pauze, fără întârzieri și fără discuții despre lipsa fondurilor. Asta demonstrează clar că, atunci când statul decide că ceva trebuie finanțat, găsește și banii, și mecanismele, și voința necesară.
Diferența dintre 32 de lei și 61 de lei nu este o eroare de calcul. Este o alegere. O alegere conștientă, care arată foarte clar ce contează și ce este considerat acceptabil să fie ignorat.
Pentru detenție există un sistem complet, finanțat zilnic și asumat instituțional.
Pentru dizabilitate există o alocare simbolică, care nu acoperă nimic din realitatea trăită de acești oameni, dar este suficientă pentru a bifa existența unui „sprijin” pe hârtie și pentru a muta restul poverii pe umerii familiilor și ai rudelor.
Această situație nu este explicată de lipsa banilor, ci de lipsa voinței.
Un stat care poate finanța zilnic aproape orice altceva, dar reduce sprijinul pentru persoanele cu dizabilități la 32 de lei pe zi, face o alegere politică asumată, chiar dacă nu are curajul să o spună deschis.
32 de lei pe zi nu înseamnă sprijin, nu înseamnă protecție și nu înseamnă respect. Înseamnă pragul sub care statul a decis că viața unor oameni poate fi ignorată fără consecințe”.
