„A fost odată un fizician român care, dacă n-ar fi publicat un anume articol DOAR într-o revistă obscură din Iaşi, ar fi ajuns azi celebru în toată lumea.
Numele lui este Ștefan Procopiu, iar pentru noi românii este unul din marii fizicieni pe care i-a dat România.
În 1911, pe când era încă student la Iaşi, a citit o lucrare a lui Pierre Weiss. Acesta tocmai măsurase, pentru prima dată, valoarea momentului magnetic elementar al electronului. Practic, cât de mare este “magnetul” electron, atunci când stă pe loc, o valoare care se numeşte “magneton”.
Intrigat de rezultatul experimental, Ștefan Procopiu calculează pentru electron valoarea teoretică a magnetonului şi, în decembrie 1912, trimite rezultatul la revista “Analele ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi”, unde tocmai terminase facultatea de ştiinţe. Articolul apare în iulie 1913.
În aceeaşi lună, mult mai cunoscutul fizician Niels Bohr trimite şi el spre publicare un calcul pentru valoarea momentului magnetic elementar al electronului, obţinând aceeaşi valoare.
Rezultatul lui Bohr, un fizician cunoscut la acea vreme, atrage atenţia lumii ştiinţifice, iar cercetătorii botează valoarea “magnetonul Bohr”.
Publicat într-o revistă de slabă circulaţie, rezultatul tânărului Procopiu rămâne necunoscut lumii ştiinţifice . E drept, eu am învăţat la Bucureşti despre magnetonul Bohr-Procopiu, dar asta numai la Bucureşti, unde amintirea lui Procopiu e vie.
Pentru că Ştefan Procopiu nu s-a oprit aici. Pleacă la Paris şi obţine doctoratul cu fizicianul Aimé Cotton . Mai târziu, publică o lucrare dedicată studiului depolarizării luminii de către lichide care conțin particule cristaline în suspensie. Acest rezultat devine recunoscut ca fenomenul Procopiu.
Iată cum seriozitatea şi insistenţa dau rezultate, în final.
La final, iată câteva dintre cuvintele profesorului Procopiu: „Căci misiunea oricărei Universități nu este numai de a răspândi știința, dar și de a ajunge să creeze ea însăși valori, insuflând vocații și întreținând focul sacru la generațiile cari i se prezintă” – Cristian Presură
Ștefan Procopiu s-a născut la Bârlad, pe 19 ianuarie 1890, într-o familie modestă. A urmat cursurile primare, secundare și liceale la Liceul „Roșca Codreanu” din Bârlad, fiind șef de promoție. Cu înclinația și pasiunea sa pentru științele naturii s-a orientat spre Universitatea din Iași pentru a urma cursurile Facultății de Științele Naturii. După câteva luni s-a înscris la Facultatea de Științe Fizico-Chimice, avându-l ca profesor pe Dragomir Hurmuzescu, cel care a pus bazele învăţământului superior de fizică din România și a fondat învăţământul electrotehnic. În anul 1912, Procopiu a obținut licența în fizică, cu mențiunea „foarte bine“.
În perioada studenției, Ştefan Procopiu a îndeplinit şi funcţia de preparator la Laboratorul de electricitate al Universităţii din Iaşi, iar în 1912 tânărul a elaborat o lucrare teoretică în care apărea pentru prima dată mărimea fizică numită astăzi „magnetonul teoretic” sau „magnetonul Bohr-Procopiu”. Între 1913-1919 a activat la Facultatea de Fizică din București ca asistent suplinitor și apoi ca șef de lucrări în cadrul Laboratorului aplicațiilor căldurii și electricității. Fiind preocupat și de probleme tehnice, Procopiu a publicat în 1913, lucrarea „Cercetări experimentale asupra telegrafiei fără sârmă“, iar în 1916 a inventat un aparat pentru localizarea gloanțelor din corpul răniților, stabilind adâncimea la care se aflau acestea.
În 1919 a fost numit şef de lucrări şi, în acelaşi an, a obţinut, din partea Academiei, o bursă de studii la Paris, unde a frecventat cursurile profesorilor Marie Curie, P. Langevin, Ch. Fabry şi A. Cotton, obținându-și doctoratul în 1924. Cu trei ani înainte, în timp ce studia pentru teza de doctorat, tânărul Ștefan Procopiu a descoperit un nou fenomen optic – depolarizarea luminii de către suspensii cu particule cristaline – fenomen ce este cunoscut în lumea ştiinţifică sub numele de „fenomenul Procopiu”.
În 1925, după obţinerea titlului de doctor în fizică, cercetătorul s-a întors în ţară şi a devenit şeful Catedrei de gravitaţie, căldură şi electricitate de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din laşi, catedră pe care a condus-o până în anul 1962, când a ieșit la pensie. Din 1925 până în 1962, profesorul Ştefan Procopiu a predat fără întrerupere cursul de electricitate, a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din laşi şi primul decan al Facultăţii de Electrotehnică a Politehnicii ieşene.
Punând un accent deosebit pe experiment, Procopiu a creat în România o puternică școală de fizică experimentală, considerând următoarele: „cunoștințele se capătă prin studiu, dar faptele constatate și experiențele sunt pârghiile care fixează cunoștințele“. Fizicianul s-a aplecat apoi asupra studiului magnetismului substanţelor feromagnetice, iar în 1930 a descoperit „efectul Barkhausen circular”, cunoscut în toată lumea sub denumirea de „efectul Procopiu”, cea de-a treia mare descoperire a sa.
Revenit, episodic, în București, a hotărât să se stabilească în Iași pentru tot restul vieții; și-a dedicat întreaga activitate științei, îndeplinindu-și cariera de profesor, întregindu-și opera prin descoperirea magnetonului Bohr-Procopiu (o constantă fizică și unitatea naturală pentru a exprima momentul magnetic al unui electron), al Efectului Procopiu (efectul circular al discontinuității de demagnetizare care apare la trecerea unui curent electric alternativ printr-un fir feromagnetic); anterior, prin studiul birefringenței soluțiilor coloidale și a suspensiilor cristaline, descoperise depolarizarea longitudinală a luminii care le străbate/„fenomenul Procopiu”…
Marile figuri ale epocii, personalităţi importante ale culturii, istoriei, literaturii şi ştiinţei au făcut parte din cercul restrâns (pe cât de select) al prietenilor profesorului Procopiu. Printre cei mai apropiaţi, George Topârceanu, Păstorel Teodoreanu; se găsea în relații cordiale cu George Enescu, inclusiv cu marii istorici şi profesori de drept ai Iaşului…
În 1955, profesorul a fost ales membru al Academiei Române, dar în același an a fost afectat de o boală cardio-vasculară care i-a redus mult puterea de muncă.
În după-amiaza de 22 august 1972, ca urmare a unui infarct, Procopiu și-a găsit sfârșitul (lumesc) la vârsta de 82 de ani, „întors cu fața către rafturile bibliotecii”…
Așa cum somități de talie mondială recunoșteau în Procopiu un mare fizician, tot astfel generațiile mai tinere de fizicieni români îl consideră un maestru ilustru…
„Cunoștințele noastre se complică, uneori se simplifică, dar necontenit se pun probleme noi. Nu este loc de șomaj în știință, pentru cei ce vor să muncească. De altfel, și pe vremuri, Newton, la sfârșitul carierei sale, după ce descoperise marea lege a gravitației universale, spunea că se consideră ca un copil, care plimbându-se pe țărmul Oceanului necunoscutului, a găsit o cochilie mai frumoasă decât a celorlalți, dar că malul infinit al Oceanului rămâne cu un număr imens de cochilii. Cu aceste cochilii clădim noi civilizația și progresul”. (Ștefan Procopiu – Extras din conferința ținută cu ocazia deschiderii cursurilor la Universitatea din Iași, 1 noiembrie 1933)
