Este concluzia pe care o trage deputata Raisa Enachi după ce Guvernul a aprobat programul „Diaspora Investeşte Acasă”, cu un buget de 506 milioane de lei (100 de milioane euro), prin care românii care au locuit în străinătate şi doresc să înfiinţeze sau să dezvolte o afacere în România pot beneficia de un grant de până la 200.000 de euro, reprezentând cel mult 60% din valoarea creditului pentru investiţii, în condiţiile unei contribuţii proprii minime de 10%, redusă la 5% pentru beneficiarii cu vârsta sub 35 de ani.
„Ce îi spunem unui tânăr din Vaslui, din Bârlad sau din Huşi care a ales să rămână acasă, care a urmat cursuri şi ateliere de antreprenoriat, care a dobândit cunoştinţele necesare pentru a transforma o idee într-un proiect economic şi care încearcă să îşi construiască singur resursele necesare pentru a porni o afacere într-un judeţ în care accesul la capital, piaţa de desfacere şi oportunităţile economice sunt incomparabil mai reduse decât în marile centre urbane?”, se întreabă deputata Raisa Enachi într-0 declarație de presă pe care o redăm în continuare:
„Ideea de a readuce în România capitalul, experienţa profesională, competenţele şi relaţiile comerciale dobândite de românii plecaţi în străinătate este legitimă şi poate contribui la consolidarea economiei naţionale, motiv pentru care nu contest necesitatea unui program destinat diasporei şi nici dreptul românilor care se întorc de a beneficia de instrumente prin care investiţiile lor să fie încurajate.
Dar tocmai pentru că această finanţare nu provine dintr-un program european rezervat diasporei, ci din bugetul statului român, din bugetul Ministerului Finanţelor, întrebarea politică devine cu atât mai serioasă, ce face acelaşi stat pentru tinerii şi antreprenorii care nu au plecat niciodată din România, care au muncit aici, au plătit taxe aici, au suportat aici instabilitatea fiscală, costurile creditării, scăderea puterii de cumpărare şi dificultatea de a construi capital într-o economie în care întreprinderile mici şi mijlocii sunt obligate să reziste într-un climat economic tot mai puţin previzibil?
Vorbim despre 506 milioane de lei din bugetul public al României, nu despre bani puşi la dispoziţie de Uniunea Europeană pentru o categorie prestabilită de beneficiari, ceea ce înseamnă că statul român a făcut o alegere de politică economică atunci când a decis cui îi acordă acest sprijin, în ce condiţii îl acordă şi ce categorie de antreprenori consideră prioritară. Iar atunci este legitim să întrebăm de ce aceeaşi disponibilitate financiară nu există şi faţă de românii care au ales să rămână.
Ce îi spunem unui tânăr de 25, 30 sau 35 de ani care a terminat o facultate sau o şcoală profesională în România, care a încercat să îşi construiască aici o meserie şi o afacere, care nu dispune de economii acumulate într-un stat occidental şi care solicită un credit în condiţiile pieţei româneşti, dar descoperă că unul dintre cele mai consistente instrumente publice de sprijin pentru antreprenoriat îi este inaccesibil tocmai pentru că nu a locuit în străinătate?
Ce îi spunem unui tânăr din Vaslui, din Bârlad sau din Huşi care a ales să rămână acasă, care a urmat cursuri şi ateliere de antreprenoriat, care a dobândit cunoştinţele necesare pentru a transforma o idee într-un proiect economic şi care încearcă să îşi construiască singur resursele necesare pentru a porni o afacere într-un judeţ în care accesul la capital, piaţa de desfacere şi oportunităţile economice sunt incomparabil mai reduse decât în marile centre urbane?
Îi vorbim despre antreprenoriat, îl pregătim pentru antreprenoriat, îi cerem să rămână în ţară şi să îşi construiască aici viitorul, iar atunci când ajungem la accesul efectiv la capital, la momentul în care o idee trebuie transformată într-o investiţie şi o investiţie într-o întreprindere viabilă, descoperă că unul dintre cele mai generoase instrumente ale statului este destinat celui care a plecat şi se întoarce, nu şi celui care a rămas?
Aceasta este contradicţia pe care Guvernul trebuie să o explice, pentru că într-o ţară care pierde ani la rând populaţie activă, forţă de muncă şi capital uman nu este suficient să construieşti politici pentru întoarcerea celor plecaţi, dacă în acelaşi timp nu construieşti condiţiile economice prin care următoarea generaţie să nu mai fie împinsă spre aceeaşi plecare. România avea în 2025 cea mai ridicată pondere din Uniunea Europeană a tinerilor între 15 şi 29 de ani care nu erau nici angajaţi, nici înscrişi într-o formă de educaţie sau pregătire profesională, 19,2%, faţă de o medie europeană de 11%, iar rata de ocupare a absolvenţilor recenţi se menţinea, de asemenea, printre cele mai reduse din Uniunea Europeană, date care nu pot fi separate de problema accesului tinerilor la independenţă economică, capital şi posibilitatea reală de a construi o activitate profesională în propria ţară.
Într-o asemenea realitate, politica publică nu poate începe abia în momentul în care cetăţeanul român a plecat, a acumulat experienţă şi capital într-o altă economie şi decide să se întoarcă, pentru că responsabilitatea statului este, înainte de toate, să creeze condiţiile în care cetăţeanul să poată construi aici fără ca plecarea să devină o etapă aproape obligatorie pentru accesul ulterior la resurse. Şi există un element instituţional care nu poate fi ignorant, România este administrată în prezent de un Guvern interimar, cu atribuţii constituţionale limitate la administrarea treburilor publice, iar în plin interimat există totuşi disponibilitatea de a operaţionaliza o schemă de 506 milioane de lei pentru antreprenorii din diaspora, fundamentată printr-o ordonanţă adoptată anterior încetării mandatului Guvernului.
Întrebarea mea nu este dacă românii din diaspora merită sprijin, pentru că îl merită, ci de ce aceeaşi preocupare bugetară nu există şi pentru tinerii care au rămas în România, pentru cei care produc aici, plătesc taxe aici, îşi asumă riscul economic aici şi încearcă să construiască o întreprindere fără avantajul unui capital acumulat într-o economie mai puternică.
Nu există nicio opoziţie între românii din diaspora şi românii rămaşi în ţară şi ar fi profund greşit să construim una, însă există o obligaţie de echitate în politica publică, iar această obligaţie presupune ca statul să nu valorizeze revenirea celui plecat fără să recunoască, prin instrumente comparabile, şi alegerea celui care a rămas.
Cu ce este mai puţin important pentru economia României antreprenorul care a rămas în Vaslui şi încearcă să îşi construiască o întreprindere decât antreprenorul care revine după câţiva ani petrecuţi în afara ţării? Cu ce este mai puţin legitimă nevoia de finanţare a unui tânăr care începe o afacere cu resurse limitate într-un judeţ cu oportunităţi economice reduse decât nevoia celui care revine cu experienţă, relaţii profesionale şi, în multe situaţii, cu un capital deja acumulat? Şi mai există o întrebare care nu poate fi ocolită după prezentarea acestui program de către doamna Oana Ţoiu, asistăm la începutul unei politici economice coerente, care va fi continuată printr-un mecanism comparabil pentru tinerii şi antreprenorii care au rămas în România, sau asistăm la transformarea unei alocări din bugetul statului într-un instrument de promovare politică pentru USR, într-un moment în care fiecare iniţiativă guvernamentală riscă să fie prezentată mai degrabă prin avantajul electoral pe care îl poate produce decât prin echilibrul economic pe care ar trebui să îl construiască?
Pentru că atunci când 506 milioane de lei din bugetul României pot fi mobilizate pentru a determina capitalul românesc din afara graniţelor să investească în ţară, Guvernul are obligaţia să explice de ce nu există, în aceeaşi logică financiară, o resursă comparabilă pentru tânărul care se află deja aici, care îşi plăteşte taxele aici, care îşi asumă riscul economic aici şi care nu solicită un privilegiu, ci posibilitatea de a porni de pe o bază economică rezonabilă.
Nu cer mai puţin pentru românii din diaspora şi nu consider că întoarcerea lor trebuie descurajată. Cer însă ca statul român să nu ajungă la paradoxul de a finanţa întoarcerea fără să sprijine, cu aceeaşi seriozitate, alegerea de a rămâne, pentru că o politică destinată revenirii celor plecaţi nu poate înlocui politica de care depinde viitorul economic al ţării, aceea prin care tinerii trebuie să poată construi în România înainte de a fi obligaţi să plece pentru a primi, mai târziu, sprijinul necesar ca să se întoarcă”.
