Sub un titlu neutru, proiectat pe fond gri (În redacție, Editura PIM, Iași, 2022, 199 p.), Romeo Crețu plasează dezinvolt, într-un conglomerat eclectic expresiv, schițe, reportaje, stenograme (evident fictive), piese de teatru, note satirico-umoristice, foiletoane, fixându-se pe câteva teme predilecte de strictă actualitate: pandemia de coronavirus, viața politică locală, recensământul, travaliul și servituțile muncii într-o redacție, criza ca vector inerent al contemporaneității noastre ș.a.
Cititorul cât de cât familiarizat cu mișcarea presei vasluiene, cu dinamica echipelor redacționale și cu lupta lor stresantă pentru supraviețuire, tiraj și rating, a reținut cu siguranță numele autorului cărții de față, fiind vorba de un condei alert, curajos, lansat uneori în dispute satirice pitorești și acroșante, concretizate în foiletoane acide, ce depășeau granița rutinieră a „articolelor de serviciu”. Singura soluție a evitării monotoniei a fost plonjarea în ficțiune, care l-a salvat de la ucigătoarea plictiseală cotidiană și l-a scos de sub spectrul letal al alcoolului. O mărturisește autorul însuși în Argument: „Unii se apucă de băut. Am apăsat și eu pe clanța ușii ăsteia, dar am reușit să nu intru cu totul”.
Seria de „stenograme” (Negocieri) ale convorbirilor telefonice purtate de câțiva oameni politici locali (perimetrul lor de acțiune: județul) impune câteva considerații teoretice. Suntem desigur într-un plan ficțional, cu două remarci: 1. numele ”protagoniștilor” sunt transparente și conduc pe cititorul perspicace spre personajele reale (Mitică, Florin, Cristi, Alin, Corneliu, Dan); 2. limbajul savuros al oralității, clișeele, ticurile verbale, apelativele, interjecțiile, formulele argotice, exclamațiile sunt perfect plauzibile estetic, par „rupte din viață” și definesc foarte bine caracterele. Principii morale? Doctrină? Ideologie? Respect arătat electoratului? Dulci utopii! Politicienii locali își urmăresc strict interesele de grup și personale, se lansează fără odihnă în combinații, aranjamente, malversațiuni, intervenții, uneltiri, manevre de culise, schimbări tactice de macaz – adică tot arsenalul pseudo-strategic folosit de 32 de ani încoace în viața politică românească.
Schița Recensământu’ are toate ingredientele necesare unei partituri comice. Un tânăr feciorelnic, de bun-simț, în postura de recenzor (nu are nume; deloc întâmplător, autorul îl fixează sub umbrela anonimatului: funcționarul conștiincios, rigid la început, „flexibil” mai apoi) vine la casa lui Vasile și a Nelei, soția acestuia, pentru a completa formularul de recenzare, conform legii. Soții sunt două ființe rudimentare, dependente de alcool, sărace lipite pământului, din „subterana” societății. Limbajul lor e pe măsura condiției sociale: Ea: „Bei toată ziua și dai ordine. Animalule!” El: „Fă, taci în nația mă-tii, că te-aude oamenii”. Final previzibil: Vasile și recenzorul se îmbată criță, iar funcționarul pierde geanta cu documente. Eșec total, într-o lume a oamenilor fără destin. Hârtiile oficiale au fost puse pe foc de gazdă fiindcă era frig în cameră. Iar înjurăturile protagonistului au intrat demult în fondul paremiologic național inalterabil.
Spectrul negru al sărăciei (Amenințarea Sărăciei) pare o constantă a vieții românești. Sărăcia, personificată, este puternică și discreționară. Ea își motivează astfel existența: „… iubesc poporul ăsta! Aici îmi place să trăiesc! De când v-am văzut prima dată v-am iubit! Sunteți leneși, gingași și hoți! V-ați făcut praf țara! Uită-te la dealurile astea golașe, fără niciun copac pe ele, uită-te la casele astea mici și strâmbe, la câmpurile nelucrate… cum să nu-ți placă aici? Ascultă la mine: unde nu-i industrie grea, e… dragoste la prima vedere, crede-mă!” Copiii sărăciei se numesc inevitabil Șomaj, Datorie, Criză, iar nepoții – Foame și Alocație. Râsul este aici amar și persistent. Campaniile electorale în orizontul sărăciei nu durează o lună, conform legii, ci șase luni: „Șase luni de promisiuni, mici, bere și mocangeală”. Ultimul termen, argotic, reprezintă bomboana pe colivă.
Schița Nu te vaccina! pare un dialog suprarealist din spațiul virtual, cu tacâmul complet: analfabetism funcțional, grafie aiurită, stereotipii lingvistice, bârfă feminină, obtuzitate intelectuală, automatisme indestructibile. Evident, cuvântul de ordine este „Nu te vaccina!”, asezonat uneori cu expresii tari de genul: „Numai minciuni spui, vacă bătrână ce ești!”
În Terapie rapidă cititorul descoperă siderat leacul infailibil pentru Covid-19: testarea făcută „competent” și „profesionist”. Costică îl testează în acest mod pe vecinul Vasile, deși acesta, sceptic, ezită fiindcă are treabă și-l așteaptă soția. „Treabă? Ai grijă să nu degenereze în muncă!”, îl avertizează filosofic interlocutorul. Testarea se efectuează lângă un butoi mare: amândoi constată cu satisfacție că au intacte simțurile olfactiv și gustativ, pe când încearcă și apoi aprofundează calitățile vinului. Ca să nu existe erori, vor repeta testul. La mahmureala de a doua zi există leacul infailibil: „Vii să-ți fac un test?…”
În Vrem SMURD-ul nostru!, cetățeanul Costel C. din Nămoloasa adresează președintelui Republicii o epistolă semnată de mai mulți săteni și solicită, într-o logică și o ortografie personale, să li se aprobe înființarea unui SMURD local. Desigur, petentul opinează că domnul Raed Arafat („român de-al nostru”) nu trebuia dat afară. Motivațiile solicitării frizează absurdul autohton: nu există medic de familie, moașa comunală a murit, iar băiatul care făcea injecții a plecat în Spania la cules căpșuni. Un cetățean mahmur era cât pe ce să piardă ajutorul de șomaj întrucât a ajuns cu întârziere în oraș. SMURD-ul este vital la petreceri locale întrucât oamenii pot avea „ingigestii (indigestii, n.n.) și cufureli”. O fată a născut în condiții improprii, în căruță, fiindcă cei de la 112 au replicat scurt: „Voi deacolo bețivanilor care sunteți vă îmbătați ca porcii și puneți ambulanța degeaba pe drumuri!” Ortografia aparține bineînțeles petiționarului. În fine, baba Veta a murit fiindcă a mâncat „carne cu microbi”. SMURD-ul ar fi salvat-o.
În redacție este o comedie satirică în trei acte cu ambiția de a ne oferi „felii de viață”; cititorul identifică lesne două planuri interferente: pe de o parte, acela al vieții redacționale, pe de alta, al politicienilor locali, aflați adesea în coliziune, urmărindu-și interesele, mimând transparența, supraveghindu-și mișcările, atenți la imaginea publică. Ipocrizie la pătrat, duplicitate, populism, moralitate dâmbovițeană. Etalonul gazetarului aflat sub vremi este Dorel, „un redactor veșnic nemulțumit”, omul-giruetă ghidat de un șef discreționar, uns cu toate alifiile, care-i indică mereu „direcția” de urmat. Dacă avem în vedere prezența mediatică a lui Dorel, „fan Köber”, vopsitor și zugrav infatigabil, am identificat arhetipul: un Mitică de sorginte caragialiană, model 2022, mediocru, tern, omniprezent, jovial, îndatoritor, jubilativ, „la datorie” oricând, aidoma nemuritorului Pristanda. Romeo Crețu exploatează aici inspirat resursele comicului de limbaj. Totul este clișeistic, argotic, stereotip, la granița fragilă dintre decent și vulgar sau licențios: „în pușca mea”, „îl arzi non-stop”, „băga-mi-aș picioarele”, „băga-mi-aș eu cocaru să-mi bag”. Dacă ziarul ne oferă istoria clipei, gazetarii sunt mercenarii clipei. Supraviețuirea lor depinde de capriciile sau, mai exact, hachițele mai-marilor clipei. Restul e tăcere! vorba lui Hamlet.
Miezul schiței Chiuveta îl constituie dialogul ambiguu, aluziv, echivoc, dintre instalator (descoperit intempestiv în pat cu soția bărbatului încornorat) și acesta din urmă. Meseriașul face considerații competente și dă sfaturi: „… Domnu’ (…) ghiveta lu’ soția matale e bună. (…) Numai că… nu s-a umblat cam de multișor la ea. Păi, o ghivetă ca asta are nevoie de „șarpe”, domnu’! „Șarpe”, da? Cât de des se poate bagi „șarpele”!” Pe vremuri, din substanța acestei proze scurte ar fi ieșit un scheci pe cinste. Imaginați-vă următoarea distribuție: Dem Rădulescu – Soțul; Jean Constantin – Instalatorul; Ileana Stana-Ionescu – Soția.
În Iubiți-vă pe tunuri (celebru titlu al unui volum de versuri semnat de Adrian Păunescu) protagoniștii, gazetarul și primarul, discută cu cel mai firesc aer din lume despre o situație de un haz enorm dacă n-ar fi serioasă: primăria a primit în inventar de la Armată o rachetă sol-aer, un tun, 16,3 grenade (de la o grenadă a venit doar „cuiul”) și 8 prezervative.
În Ședință de excludere un deputat este dat afară din partid pentru un motiv… partinic: nu s-a însurat cu fata președintelui partidului, cum fusese stabilit. Dincolo de cinism și absurd, reținem un detaliu: vinovatul nu apucă să rostească nicio frază de justificare. Partidul dixit!
O serie de proze scurte și mini-foiletoane (asemănătoare întrucâtva cu microsioanele lui Vasile Băran), nu lipsite de carat ironic, autoironic ori satiric, se rețin prin sprinteneală stilistică și o vervă ce nu obosește. Lait-motivul „ciocu’ mic” ne-a dovedit forța unor expresii post-decembriste de a intra în mitologia și paremiologia națională. Formula ca atare stă pe același palier stilistic și a avut aceeași forță de impact ca și zicerile memorabile ale lui Emil Constantinescu („Luminița de la capătul tunelului”), Traian Băsescu („Iarna nu-i ca vara”) sau Klaus Johannis („Ghinion!”), cea din urmă având în vedere pe românii fără șansă, care n-au izbutit să-și cumpere șase case din meditații.
Romeo Crețu are talent, are idei și deține arsenalul expresiv necesar pentru a izbuti. Opinia mea de cronicar cu state vechi este aceea că ar trebui să se decidă la un moment dat și să opteze fie pentru proză, fie pentru teatru. Concomitent, se cuvine să ridice miza tematică a producțiilor sale literare, eliberându-se treptat de haina tiranică a publicisticii mărunte, cu subiecte benigne, ce nu depășesc orizontul limitat al amatorismului. Îl aștept cu încredere. Cărțile viitoare vor constitui inevitabila probă a adevărului literar.
Autor: Teodor Pracsiu
