Deputata Raisa Enachi explică care sunt raporturile țării noastre cu Uniunea Europeană, pornind de la un exemplu oferit de Parlament săptămâna trecută: „Parlamentul a votat o lege care introduce infracțiuni noi în Codul penal doar pentru că „așa cere directiva europeană”. Nu a întrebat nimeni dacă este necesar. Nu a analizat nimeni impactul. Nu a negociat nimeni nimic. S-a ridicat mâna și s-a bifat obligația”.
„România tocmai a mai primit o lecție dureroasă despre cum se iau deciziile în Uniunea Europeană și cum le execută Bucureștiul, fără să clipească”, arată deputata Raisa Enachi, într-o postare pe pagina sa de socializare în care arată care sunt raporturile țării noastre cu Uniunea Europeană.
„Parlamentul a votat o lege care introduce infracțiuni noi în Codul penal doar pentru că „așa cere directiva europeană”. Nu a întrebat nimeni dacă este necesar. Nu a analizat nimeni impactul. Nu a negociat nimeni nimic. S-a ridicat mâna și s-a bifat obligația”, povestește parlamentarul vasluian, care arată că „aceasta este esența problemei și de aici trebuie începută discuția”: „România în UE, legislație penală impusă prin Bruxelles, obediență prin București”.
„Cine poartă vina?”, se întreabă Raisa Enachi, pentru a arăta că apoi că „de fiecare dată când Uniunea Europeană adoptă o normă cu efect penal sau administrativ direct asupra cetățenilor români, reacția clasei politice de la București este aceeași, „ni se cere de la Bruxelles”. Realitatea juridică este însă mult mai dură.
UE nu cere nimic ce România nu a semnat voluntar. Iar ceea ce România a semnat, timp de 35 de ani, a fost semnat fără negociere reală, fără protejarea intereselor naționale, fără transparență și fără respect față de propriul cetățean. UE face ce i s-a dat voie. România doar execută”.
Parlamentarul vasluian, având pregătire juridică, explică: „UE poate adopta norme care stabilesc infracțiuni, pedepse, mecanisme de cooperare penală sau sancțiuni economice deoarece exact acest lucru îl permit: Legea 157/2005 – tratatul de aderare, Legea 13/2008 – Tratatul de la Lisabona,
și, desigur, art. 148 din Constituție. Aceste acte au fost asumate de România prin votul parlamentarilor și prin deciziile guvernelor succesive, care le-au prezentat ca pe niște „victorii ale integrării”, fără să explice prețul real, cedarea unei părți din puterea de decizie. România nu are drept de veto. România nu poate opri o directivă. România nu poate spune „NU””, pentru ca apoi să se întrebe: „Este aceasta vina UE?”. Răspunsul: „NU. Este vina clasei politice, care semnează orice i se pune în față”.
„Legea adoptată săptămâna aceasta este dovada supremă a obedienței politice. Modificările privind sancțiunile internaționale și apariția unor infracțiuni noi arată mecanismul exact:
1. UE adoptă directiva;
2. România transpune mecanic, uneori „mot à mot”;
3. Parlamentul ridică mâna, guvernul dă ordonanțe, comisiile avizează.
Iar cetățeanul află la final că avem noi infracțiuni în Codul penal.
Această transpunere automată nu este o obligație constituțională, ci o decizie politică, repetată obsesiv de 35 de ani: „Bruxelles a zis, noi executăm.”
Fără dezbatere reală.
Fără analiză de impact.
Fără întrebări despre proporționalitate sau efecte secundare.
…Dacă România ar fi avut negociatori serioși în 2004–2007, …dacă Parlamentul ar fi fost responsabil, …dacă miniștrii ar fi știut ce semnează, am fi avut o poziție asemănătoare statelor care știu să-și apere interesele.
Dar noi nu am avut”, scrie Raisa Enachi.
„35 de ani de politică internă bazată pe supunere externă. Coalițiile care s-au perindat la guvernare au avut o strategie simplă:
– în exterior, docilitate;
– în interior, putere absolută asupra cetățeanului.
Rezultatul? România a devenit stat contributor, dar nu stat decident; stat adoptator de legislație, nu stat influent; stat obedient, nu stat negociator.
Iar cetățeanul român a devenit contribuabil disciplinat, executant al normelor, spectator la propriul destin legislativ.
Nimeni nu i-a explicat românului ce înseamnă votul cu majoritate calificată.
Nimeni nu i-a spus ce înseamnă renunțarea la veto.
Nimeni nu l-a consultat când s-a transferat competența penală către UE.
De ce?
Pentru că o clasă politică slabă are permanent nevoie de o umbrelă externă pentru a-și justifica neputința.
Deficitul democratic european = consecința incompetenței românești.
Da, există un deficit democratic la nivelul UE, instituțiile supranaționale decid norme fără consultare directă.
Dar acest deficit devine dublu în România, fiind combinat cu neglijență, incompetență și absența oricărei strategii de negociere.
Este comod pentru guvernanți să dea vina pe Bruxelles, să joace rolul de victime și să se prezinte ca „parteneri loiali”.
În realitate:
UE își apără interesele.
România nu și le apără pe ale sale.
Iar coalițiile care au guvernat nu au făcut-o niciodată, vreme de 35 de ani.
Nu Bruxelles-ul este problema.
Problema este la noi.
România participă la UE, dar nu decide nimic. Pentru că așa au vrut guvernanții.
Normele penale și administrative adoptate de UE și transpuse automat în legislația românească sunt doar simptomul.
Boala este slăbiciunea politică, lipsa negocierii, absența transparenței, abandonarea interesului național și acceptarea automată a oricărui text european.
UE face ce i s-a dat voie prin tratate.
România însă se comportă de parcă nu ar avea voie să deschidă gura.
Timp de trei decenii și jumătate, clasa politică a făcut din statul român un executant, nu un decident”, concluzionează deputata vasluiană.
