Am fost colegi de meditație în gimnaziu. Nu a dat rezultate formidabile nici la el, nici la mine: eu am ajuns un om care a schimbat zeci de meserii, am alungat oamenii buni de lângă mine, am făcut cele mai rele alegeri pe care un om le poate face, un om singur; el… poate a avut și el din astea, dar nu știu. Îl văd de ani de zile la sfârșitul săptămânii ducând promoțiile unui supermarket din Vaslui. Căruciorul lui plin are peste treizeci de kilograme. Este cu grad de handicap, merge greu, dar, culmea, este extrem de activ și rapid. Are soție, doi copii, familie. Nu credeam că mă mai știe și, de multe ori, încercând să-l menajez (în mintea mea proastă), cum că ar avea o muncă de jos, nu îl salutam, mă uitam în altă parte. Până când mi s-a întâmplat. Era o dimineață frumoasă. Ne-am întâlnit din întâmplare într-un loc unde soarele bătea direct înspre noi și coboram câteva trepte. Nu am putut evita întâlnirea cu el: „Frumos, nu?”, m-a întrebat, zâmbind prietenos. Am încercat să îngăimez ceva, să spun că da, este frumos îmi pare rău că lumea este… aș fi putut să fac ceva mai bun trebuia să te salut trebuia chiar să vorbim uite mai avem timp da mai avem timp să facem lucruri bune nu e totul pierdut nimic nu e pierdut sau mă amăgesc asta este că așa este și trebuie să merg așa să mergem să mergem așa trebuie să mergem cumva off prietene a trecut mult timp mai este timp mai este timp mai este timp?!?!
